I-a recunoscut scrisul, curat, atent, cu litere ușor înclinate în partea dreaptă. Folosise un stilou cu cerneală, pe unele locuri folosise un creion și desenase hărți din zonelor cercetate. Scria despre castrul roman, se desfășura și arătă că sub el fusese un sit dacic, iar mai la adâncime, era un sit vechi, interesant, lucrurile pe care le-a descoperit în ultimul erau altfel decât în mod obișnuit. Nu a găsit urme de arme, morminte, schelete de soldați, părea că lumea aceea trăise altfel decât în vremea dacilor sau a românilor. Trăise în pace și armonie, localitatea nu avea ziduri, nu avea cimitire sau locuri unde ar fi putut să fie înmormântați oamenii. Nu s-au descoperit multe cranii zdrobite de lovituri cu obiecte grele și dure, nu erau urme legate de ceva care sugera că ei au urmărit să se protejeze de ceva violent. Doar câteva cranii, câteva schelete aveau urme ciudate, dure. Nu știa de unde ar fi putut veni oameni în zona aceasta. A găsit și o notă ciudată, subliniată de Mircea, o ipoteză bizară și cinică. Oamenii erau canibali, conform unor teorii ale unor istorici, din lipsă de hrană se decîmau între ei, nimic nu era pierdut. Preferau creierul celor decedați, al celor care nu mai puteau lucra și care nu mai erau utili. Creierul era o delicatesă la modă în acea vreme, oamenii trăiau puțin peste treizeci-patruzeci de ani și foloseau toate resursele pe care le aveau. Considerau că primeau din puterile celui de dinainte, din forța lui și din experiența celui decedat. Acest lucru explică acele cranii cu urme ciudate, greu de imaginat sau de acceptat. Era o tradiție crudă și de neînțeles pentru generațiile de pe urmă.
