Cartea Ministerul public. Istorie si perspective PDF

    Prin realizarea lucrării „Ministerul Public – istorie și perspective”, autorii aduc în atenția cititorilor o analiză succintă a evoluției Ministerului Public în regimul totalitar, sub rigorile dictatoriale ale constituțiilor din 1948, 1952 și 1965, pentru ca apoi să sublinieze prefacerea și afirmarea acestei instituții sub auspiciile reconstrucției democratice a României.     Se poate remarca, de asemenea, abordarea documentată a originilor istorice ale organizării judiciare în spațiul românesc, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mai cu seamă pe fondul Regulamentelor Organice, se poate observa cristalizarea celor dintâi forme instituționale cu rol judiciar.     Autori: Irinel Păun, Simona Frolu, Gheorghe Coșneanu, Gheorghe Bocșan, Valeriu Petrovici, Sima Constantin     Ediție coordonată de: Ovidiu Predescu, Duțu Mircea, Augustin Lazăr     Fragment din volumul "Ministerul public. Istorie și perspective" de Augustin Lazăr, Mircea Duțu, Ovidiu Predescu:     “Capitolul II. Întemeierea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție     Apariția instituției Ministerului Public în sens modern este strâns legată de cea a instanței supreme sub formula Înaltei Curți de Casație și Justiție, concepută ca un element principal al constituirii statului unitar român modern, de tip european. Astfel, amplul proces de creare la gurile Dunării a unui stat puternic, capabil să participe la realizarea echilibrului european în această zonă geografică de importanță strategică majoră, a presupus unirea celor două principate, Moldova și Țara Românească, și organizarea unui sistem politico-statal de tip european, cu instituții politice, judiciare și o legislație de aceeași natură, după modelul țărilor vest-europene, promotoare ale proiectului. Dacă acesta a dobândit valoare de obiectiv al noului echilibru european prin Tratatul de la Paris din 1856, configurarea lui avea să se realizeze prin Convenția de la Paris din 7/19 august 1858, care a trasat liniile ferme de transformare a celor două țări românești, lucru ce avea să se înfăptuiască în cei 7 ani de domnie a lui Alexandru I. Cuza (1859-1866) și în perioada imediat următoare acesteia.     I. Stabilirea cadrului juridic general. Cele 50 de articole ale documentului consacrau juridic bazele statului român modern, jucând rolul de „proiect constituțional", e adevărat, elaborat în cadrul unei conferințe internaționale și adoptat de marile puteri ale timpului.     Deși stipula o unire imperfectă, în sensul constituirii unei confederații între cele două principate, convenția prevedea și trei autorități comune ale acestora: Comisia Centrală, ca for de unificare legislativă și de inițiere a legilor comune; o armată comună prin unificarea milițiilor din cele două țări și, în sfârșit, o singură Curte de Casație și Justiție, pentru aplicarea unitară a legilor la întregul teritoriu al Principatelor Unite. Totuși, așa cum remarcă juristul-istoric Andrei Rădulescu, Curtea de Casație era sortită să rămână (se pare chiar după concepția alcătuitorilor convenției!) elementul cel mai puternic de unire între cele două țări: schimbările în compunerea ei urmau să fie mult mai rare, iar continuitatea ca intanta judecătorească și rolul politic ce-l putea avea uneori, precum stabilirea unui mod uniform de judecată, acționau în acest sens."