Minunatul Parinte Vitalie

    Acest om minunat ardea de iubirea lui Dumnezeu și mai mult decât orice se străduia să-L slujească doar pe El, Căruia I se dăruise cu totul.     Cu iubire plină de devotament lucra ogoarele Domnului și cultivă vlăstarele plăpânde ale neprețuitelor suflete omenești. Noi, cei ce am crescut cu laptele harului său dumnezeiesc, prin iubirea pe care o arătam îl așezam pe părintele Vitalie între marii lucrători ai duhului în icoană „Slavă Bisericii sobornicești a Georgiei”.     Smerenia era principala virtute a părintelui Vitalie, pe care a dob andit-o pe deplin, iar această virtute provoca uimire și mirare oamenilor din jurul său. Printre multele harisme duhovnicești părintele Vitalie avea și harisma străvederii, pe care însă se străduia s-o ascundă. Dar e cu neputință ca cineva să determine cu exactitate câte alte virtuți ascundea în el acest vas al Sfântului Duh. Acest lucru este știut doar de Dumnezeu, Căruia I-a închinat întreaga lui viață. Părintele Vitalie îl urmă, purtându-și crucea. Părintele Vitalie s-a jertfit la propriu pentru ceilalți, din dragoste pentru aproapele.       Fragment din carte:       „Părintele Vitalie nu-i ura deloc pe oamenii care nu-l iubeau. Odată a povestit următoarele: într-o zi voiau să mă trimită în sat, ca să aduc alimente. Atunci s-a ridicat un frate și a zis: «Nu te duce, Vitalie, te vor omorî!». Eu mi-am făcut semnul crucii și am spus: «Facă-se voia Ta, Doamne!», și am plecat. Am luat-o pe cărarea care cobora. Pe când mergeam am auzit un zgomot, peste puțin la fel, ca și când cineva voia să tragă cu pușca, dar pușca nu voia să se încarce. Peste puțin din tufișuri a ieșit pădurarul un om uriaș, cu barba neagră, care s-a uitat la pușcă. După aceea a ridicat-o cu țeava în sus și a tras cocoșul. S-a auzit o împușcătură. El a dat din cap, apoi s-a întors cu spatele și s-a pierdut în pădure. Pe omul acesta l-am întâlnit mai târziu în magazinul din sat. I-am cumpărat un kilogram de bomboane și de atunci a devenit cel mai bun prieten al meu".     Vrăjmașul cel nevăzut vedea cum tânărul monah, prin smerenia lui, scapă din toate cursele, și s-a străduit să-l biruiască prin intermediul monahilor cu care trăia în pustie.     Ascultarea părintelui Vitalie era să gătească, să facă pâine și să facă alte treburi în chilie și în jur. După slujba de dimineață de obicei întrebă: „Sfințiți părinți, spuneți-mi ce să fac astăzi". Uneori unul îi spunea una, altul alta. Iar părintele Vitalie se străduia mereu să-i mulțumească pe amândoi, ca să mențină pacea.     Într-o zi un frate care trăia în altă chilie, care se afla la distanță de câțiva kilometri de a lor, i-a spus să facă niște pâine și să i-o ducă la chilie. Părintele Vitalie a făcut pâine și voia să i-o ducă, însă a văzut că nu are cizme să încalțe, pentru că ceilalți părinți le luaseră întrucât se duseseră în sat.„