Minunea

Mă numesc August. Nu vă voi descrie cum arat. Indiferent ce grozăvie v-ați imagina, probabil că este mai rău.   Minunea îți merge la inimă și schimbă felul în care gândești. - Guardian   O carte nespus de emoționantă. - Independent Un roman care te inspiră, de o forță ieșită din comun. - Sunday Express    O poveste incredibil de fermecătoare, brutală și intensă. - Observer Fragment din volumul "Minunea" de R.J. Palacio:       „Avertisment: puteți vedea acest copil doar cu pregătire prealabilă     Am avertizat-o pe mama în legătură cu fața lui August. I-am descris cum arată. Am făcut-o pentru că știu că nu reușește întotdeauna să-și ascundă reacțiile, iar August urma să vină la noi pentru prima oară. I-am trimis chiar și un mesaj pe telefon la serviciu, ca să-i aduc aminte. Dar mi-am dat seama din expresia ei, atunci când a venit acasă, că nu o pregătisem suficient. Când a intrat pe ușă și i-a văzut fața pentru prima oară, a rămas șocată.     — Bună, mamă, el este Auggie. Poate să rămână la noi la cină? am întrebat-o repede.     I-a luat o secundă până și-a dat seama că o întrebasem ceva.     — Bună, Auggie, a zis ea. Sigur, scumpo, dacă și mama lui Auggie este de acord.     În timp ce Auggie o sună pe mama lui de pe mobil, i-am șoptit mamei:     — Nu mai face fața asta îngrozită!     Arătă că atunci când vede la știri că s-a întâmplat ceva oribil. A dat repede din cap, de parcă abia acum își dădea seama ce fata făcuse, și pe urmă s-a purtat cu Auggie frumos și normal.     După o vreme, Auggie și cu mine am obosit să lucrăm la temele noastre și ne-am dus să stăm în camera de zi. Auggie s-a uitat la fotografiile de pe polița căminului și a văzut o poză cu mine și cu tată.     — El e tatăl tău? m-a întrebat.     — Da.      — N-am știut că ești... Care-i cuvântul potrivit?     — Mulatră.     — Exact! Asta-i cuvântul.     S-a uitat din nou la fotografie.     — Părinții tăi sunt divorțați? Nu l-am văzut niciodată pe tatăl tău venind să te ia de la școală.     — Nu, am zis eu. A fost sergent în armată. A murit acum câțiva ani.     — O! N-am știut.     — Da, am spus, dându-i o fotografie cu tată în uniformă.     — Uau, ce de medalii!     — Da. Era nemaipomenit.     — Îmi pare rău, Summer...     — Mda, e cam nasol. Mi-e tare dor de el.     — Da...     A încuviințat din cap și mi-a dat fotografia înapoi.     — Tu ai cunoscut pe cineva care pe urmă a murit?     — Numai pe bunică, dar nu mi-o aduc aminte prea bine.     — Și asta-i destul de rău.     Auggie a încuviințat iar.     — Te gândești vreodată ce se întâmplă cu oamenii când mor? l-am întrebat eu.     A ridicat din umeri.     — Nu prea. Bănuiesc că se duc în rai, nu? Buni acolo s-a dus.     — Eu mă gândesc foarte des la asta, am zis. Cred că atunci când oamenii mor, sufletele lor se duc în rai, dar numai pentru puțină vreme. Se întâlnesc cu vechii prieteni, stau de vorbă despre vremurile de demult și chestii dintr-astea. Dar eu chiar cred că pe urmă sufletele încep să se gândească la viețile lor de pe pământ, dacă au fost bune sau rele sau cum au fost. Și apoi vin din nou pe lume sub formă de copilași.     — De ce ar vrea să facă asta?     — Pentru că primesc o nouă șansă de a trăi cum trebuie, i-am răspuns. Au șansa să încerce din nou.     Auggie s-a gândit la ce-am spus și pe urmă a încuviințat din cap.”