Povestirile Constantinei Palmer nu sunt nici teologice, nici catehetice. Ele sunt relatări personale, nemijlocite, ale propriilor sale experiențe duhovnicești trăite într‑o mănăstire ortodoxă, prin intermediul cărora autoarea împărtășește cititorilor nu numai trăirile ei de taină într‑un univers existențial plin de iubire și dăruire, ci și invitația de a explora în profunzime acest mod de viață. O astfel de invitație ne deschide paginile cărții de față, îndemnându‑ne să pătrundem într‑o lume mai puțin cunoscută, pentru a afla cât mai multe aspecte interesante, inedite, ziditoare de suflet culese din viața de zi cu zi într‑o mănăstire de maici. S‑au scris multe cărți și biografii ale părinților stăreți contemporani, diferite relatări ale unor experiențe duhovnicești dobândite în mănăstiri de călugări, dar caracterul unic al viețuirii monahale în mănăstirile de maici a rămas deseori ascuns, departe de ochii pelerinilor. Desigur, în Hristos Domnul nu mai este parte bărbătească și parte femeiască (Galăteni 3, 28), însă călugăria femeilor are totuși o calitate distinctă. „Bărbații, după cum spunea o maică stareță, încearcă să taie sfoară cu toporul dintr‑o singură lovitură; femeile se nevoiesc să o desfacă încet. Altfel spus, bărbații încearcă să‑și reteze patimile năpustindu‑se cu forța asupra lor, în timp ce femeile se străduiesc fără încetare să se lupte cu patimile, dar duc această luptă treptat‑treptat, fără a atrage atenția asupra lor.”
