Miruna, o poveste a fost distins cu Premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București și a fost tradus în limbile engleză, italiană și slovenă. Ascuns în sălbăticia Munților Făgăraș, Valea Rea nu e un sat ca toate celelalte. Aici se află poartă spre Țara Subpămînturilor Nesfîrșite, unde își au ielele palat, și de aceea timpul are altă curgere, oamenii viețuiesc sute de ani împărțindu-și pămînturile cu fiarele codrului, iar văzduhul are irizații de basm. În Valea Rea ajung doi copii de la oraș să asculte poveștile extraordinare ale bunicului, care, făcîndu-le pe înțelesul lor, amestecă „cele văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu niciodată”, pînă cînd Prislea-cel-Voinic ajunge să fie la fel de real ca regele Carol, deși cei mici nu ar ști să zică „dacă au trăit în același timp sau unul înaintea celuilalt”. Amintirile luptelor de la Rahova se împletesc cu cele despre făpturi cu trup de abur și sălbăticiuni preschimbate în stana de piatră, legendele haiducilor din Codrii Vlăsiei și istoriile familiei se topesc în vise care se plămădesc aievea, iar lumea întreagă este povestită „ca într-un joc, ca într-un descîntec”, într-o carte mai curînd spusă decît scrisă. Fragment din carte: "Doar că ceva era foarte diferit: atunci știrile erau altfel. Se strângeau cu toții în camera cea mare, unde sora lui Niculae, Mara, coșea la lumină aceleiași lămpi la care el citea gazeta. Erau cu ei și frații lui cei mari, Gheorghe și Ioan, care apoi au mers la război în Bulgaria împreună cu tot Regimentul Muscel, de unde nu s-au mai întors niciodată, iar tatăl lor. Constantin Berca, nu avea pe vremea aceea mai mult de cincizeci de ani. Nu avusese loc încă marele război, nici măcar războiul cu bulgarii, lumea era mult mai liniștită și jurnalele nu erau atât de pline de nenorociri cum ajunseseră să fie prin anii treizeci și ceva, când fărădelegile se înșirau ca mărgelele pe ață și gazetele n-aveau mai mare bucurie decât să povestească atunci când se întâmplă încă o nenorocire. Iată, de pildă, în seara aceea, sub un titlu mare „Explozia de la Pucioasă", cum arată o întâmplare dintre cele ce speriau lumea la începutul veacului, și pe care Niculae o cîti așezat pe o cutie cu piepteni de lână și ace de cusut: „La moara dlui Longin Dobrescu, din Pucioasă, s-a întâmplat o mare nenorocire, din imprudența unui lucrător. Lângă moară, dl Dobrescu are o instalație de fabricat țuică. Lucrătorul Gheorghe Elena Lopătaru a pus să se încălzească, lângă sobă, un bidon plin cu benzină.. Benzina încălzindu-se, a făcut explozie. Lopătaru s-a ales cu grave arsuri pe față și pe mâini, iar ceilalți cinci lucrători cu arsuri mai ușoare. Imprudentul lucrător a fost internat în spitalul din Târgoviște, în stare extrem de gravă. iar ceilalți cinci lucrători au primit îngrijiri de la dl dr. Petre Dumitrescu, din Pucioasă”. — Ce rost are să scrie asta în ziar? a întrebat Mara. — Dar moara s-o fi stricat? întrebă Gheorghe, fratele cel mare al lui Niculae. — Firește că s-a stricat, lămurea tatăl lor, de vreme ce oamenii dinlăuntrul ei s-au ales cu arsuri. — Gheorghe era mai mare decât dumneata, bunicule? întrebă Miruna, întrerupând istoria. — Cu cinci ani, așa cum Traian e mai mare decât tine cu un an, răspunse bunicul, arătându-i Mirunei să. socotească pe degete. "
