„Multe s-au pus pe seama zeilor. Tiranul din Siracuza, bunăoară, obișnuia, cînd tezaurul său se golea, să anunțe că zeița Demetra îi apăruse în vis pentru a cere ca toate femeile cetății să depoziteze în templul ei bijuteriile. În ce-l privește pe Apolo, zeul clarității și luminii, el este pur, nefiind implicat că Zeus în multe istorii urîte. Astăzi nici o greșeală nu le apare unora mai gravă decît a nu părea în nici un fel complicați. Am pierdut, vai, admirația greacă pentru măsură și claritate, dar în fața acestei lumini care curge pe ziduri spunîndu-mi cît de puțin ne trebuie uneori pentru fericire (acest puțin constituie însă totul), îmi repet că soarele Eladei nu e numai o categorie estetică, ci și una morală.” (Octavian Paler) Fragment din volum: “Olimpul Cum bine a zis un grec, observă un filosof, oamenii ne învață să vorbim, iar zeii să tăcem. Trebuie făcută o excepție pentru Hermes. Zeu al elocinței, Hermes era de asemenea și patronul negustorilor și călătorilor și chiar al escrocilor. Deși nu văd ce legătură poate exista între aceste tagme. El este, după expresia lui Horațiu, „elocventul nepot al lui Atlas". Dar, probabil, atributul cel mai plin de consecințe a fost ca inventând limbajul și scrisul, după cum credeau cei vechi, el a impus nume unei infinitați de lucruri. El a fost primul care n-a mai surâs, luând oamenilor copilăria și obiectelor transparentă. Atunci a început dezmințirea Olimpului, când n-am mai putut să luăm în posesie lucrurile așa cum sunt, nenumite, cum au fost la începutul lumii. Propria noastră copilărie e vârsta de aur trăită cândva, Olimpul din care am coborât și unde am crezut în toate poveștile, iar frunzele și iarba ude de ploaie foșneau de oracole subiective. Singurul paradis pierdut e această copilărie, acest Olimp în care nu ne mai putem întoarce decât lucizi, căci ne-am pierdut inocența și puterea de a privi un copac ca pe o poveste. Riscul de a urca muntele din nou e de a-l găsi gol, legendele au murit, vântul sufla pe stâncile și prin iarba de pe Olimp singur, demistificator și nostalgic, dovadă că misterul s-a risipit. Scepticismul față de lucrurile cu care venim în contact e o descoperire a adulților. Nici un copil nu e sceptic, toți ne naștem cu darul de a crede în ceea ce descoperă simțurile noastre și în ceea ce ni se propune și, de aceea, probabil, numai atunci putem fi fericiți cu adevărat. Pe măsură ce ne-am schimbat, am coborât tot mai jos, la poalele acestui Olimp personal, până ne-am văzut despărțiți pentru totdeauna de propria noastră copilărie al cărei miracol rămâne unică mitologie adevărată.„
