Moara cu noroc

    "Considerat astăzi, după Costache Negruzzi, drept unul din fondatorii nuvelei românești [...] Slavici, cu toate stângăciile și cu tot stilul lui neîndemânatic, are o curătă și aspra limba românească. O limbă poate cam necioplită, colțuroasă și dură, dar lipsită de neologisme și perfect armonizată cu personajele Iui și cu lumea pe care el o evocă. Această lume e aceea a satelor din Transilvania. Într-o vreme când poporanismul nu există ca școala literară, Slavici și-a pus țăranii să vorbească simplu, a observat bine mediul satelor și a descris acest mediu fără prea multă idealizare, fără multă artă, dar și fără înconjur, urmărind adevărul. Lumea satelor, la noi, a găsit în Slavici unul dintre cei dintâi cronicari fideli și realiști. Om al satului, el a descris satul cu simplitate, dragoste, râvnă și voie bună." (Al. Philippide)     Fragment din nuvela “Pădureanca”:       “Îl apucase deodată dorul de casă, de satul lui, de oamenii cu care și-a petrecut viața, de biserică în care s-a cuminecat atât de adeseori, de morminții în care atât de des a aprins de ziua morților lumânările de ceară galbenă topită din fagurii stupilor săi. Mulți și lungi ani trecuseră de când ea s-a spart cea din urmă oala de pragul casei lui, și numai că din poveste-și mai aducea aminte de părinții și de frații săi, de soția și de copiii săi, dar, cum se uită acum la fiică-sa și cum se gândea la dânsa, morții lui unul câte unul înviau.     „Taică, fie iertatul, taică-ntreg", își zise el, oprindu-și privirea asupra ochilor ei. Nu erau tot acei ochi, nu acele gene, dar din o singură căutătură a lor se intramă întregul om așa cum el fusese odinioară.     „Maica, fie iertată, maică-ntreagă, își zise apoi, ca privi la buzele ei. Și totuși, urmă el iar, parc-o văd pe Savetă, când mă uit la dânsa: așa își dedea fie-iertată părul din față, așa își sugea buzele, asta îi era glasul în tinerețe și tot ca dânsa rostea vorba", zise el iar.     Toți erau în sfârșit rămași într-însa, dar nici unul mai mult decât el însuși. Pe sine însuși nu se vedea Neacșu în fii-sa: el își simțea sufletul trecut în trupul ei cel tânăr și plin de viață. Plecări bune și rele, slăbiciuni și apucături, firea cea așezată și îndărătnică, toate erau rupte din el și de aceea toate mângâieri pentru sufletul lui.     El îi făcu Siminei semn să se apropie.      - Ce-i, taică dragă? îl întrebă ea cuprinsă de îngrijare.      - Nimic, Simina tații, îi zise el făcându-i loc pe piatră, șezi aci lângă mine, aproape, de tot aproape. Sunt obosit și mi se intramă puterile când mi te simt aproape.     Simina ar fi vrut să-și puie capul pe umărul lui, dar asta nu era obicei la dânșii.”