Moarte in tinutul secuilor

Adeseori se întrerupe. Face  pauze. Cuvintele par să plutească în baloane de bandă desenate. Dar trebuie să aveți răbdare, așa cum are misterioasă persoana care îl înregistează. În ritmul ei bizar, mărturia lui Egon Fârtaes (german, după mamă, roman după tată, revenit după mult timp în țară și internat la dezalcoolizare) vă va purta prin amintirile grupului de umor absurd Parazitul prietenos, dominat de umbra marelui explorator al lumilor subterane, Vlad Lupu. Dar, mai ales, făcîndu-vă să străbateți, pe timp de zi sau noaptea, străzile întortocheate ale Brașovului sau magicul Ținut Secuiesc, vă va duce în inima unor teribile crime care leagă trecutul și viitorul. Este procurorul Hliza (mâna dreaptă a unui fost vicecampion mondial la ping-pong devenit investitor în terenuri de golf periculoase pentru pădurile seculare ale Ținutului), la originea tragediei petrecute în anii 1980 într-un cămin de azilanți din RFG? Și unde a dispărut ultra-patrioată adolescenta Mădălina? Au toate acestea legătura cu osemintele celor împușcați fără judecată în anii ’50, pe care le cauta obsesiv prin creierii munților detectivul-arheolog Vlad Lupu? „Reîntors în țara din “Germa”, Egon Fârtăeș, a luat o teapă urâtă rău, trezindu-se la dezintoxicare cu un reportofon în față. I-l întinde însă – un real noroc pentru cititor – o ființă galesă care-l ajută să-și amintească… Ruinele multiculturalității transilvane, trecute prin ciurul memoriei sale prolixe, când ludice și ironice, când nostalgice sau dramatice, sunt bântuite de morții vii ai comunismului defunct pe cale să comită o crimă oribilă. Însă, providențial, și de „investigatorul” Vlad Lupu, un reprezentant plin de adrenalină al populației majoritare, tovarăș pe cât de imprevizibil, pe atât de fidel al acestui horibilicribrifax saxonicus contemplativ. Nu numai un mînd-game detectivistic româno-secuiesc, ci și expresia iubirii reale a lui Caius Dobrescu pentru ceea ce a mai rămas dintr-un spațiu cândva multi-cultural…” (Herbert Gruenwald) „Romanul lui Caius Dobrescu are toate ingredientele necesare unui thriller politic: o intrigă bine articulată, suspans, personaje pregnante, ce au ca punct de plecare persoane publice din imediata noastră realitate, ritm și intensitate stilistică. Nimic în plus și nimic în minus în această narațiune ce surprinde dinamica unei lumi muribunde, ce se zbate să renască și în care aproape nimic nu este ceea ce pare a fi.” (Carmen Mușat) „V.L. (de fapt, C.D.) conduce o anchetă, în același timp riguroasă și ironică, în istoria recentă a României, în relația dintre etniile care conviețuiesc în acest spațiu și în final, în ficțiunile prin care ne creăm adevăruri comune. Un roman care reinventează crime fiction-ul autohton, inteligent, îndrăzneț, multi-culți și – un lucru atât de rar în astfel de proze – teribil de haios și antrenant.” (Robert Elekes) Fragment din roman: "Înapoi la realitate, vreau să spun. Chestia nu e doar să ieși din starea de zombi. OK, ajungi, cât de cât, cu mare chinuială, la un echilibru, organismul începe să nu mai geamă după doza lui zilnică, OK. Dar cum faci să mai ieși din echilibrul ăla nenorocit? Te ții de el că orice amărât din slumșurile de la Kuala Lumpur de coșmelia lui din trei cartoane gudronate. Sau, bun, ca orice Roma people de la noi, care trăiesc de pe urma rampelor de gunoi. Ideea e că, oricât ar fi de naspa, cu orice pas în afară, ai bulit-o, ești pe cont propriu, ești în haos. Haloimas, bulibășeală, stimuli din toate părțile, stres, risc. La așa ceva cum reziști? Asta, Kaninchen, e marea problemă. Deci, eram deconectat, la zece mii de leghe sub mari. N-aveam nicio treabă cu România, cu tot ce se întâmplă acolo, adică, aici. Cu cum se dădea ea, cu fruntea ei mare — zău, uită-te bine din profil, arătă ca un cap de bizon, cu frunte foarte mare și bot foarte mic — de toți pereții. Când am ieșit, multe dintre spasmele cele mai suculente ale „procesului de democratizare" se consumaseră. De aceea, chiar și după ce am ajuns la fața locului, în Zona Zero, nu înțelegeam, de exemplu, când mi se vorbea despre„Marșul Îl întrebam pe Gabi lonescu, bătrânul Parazit:,,Bătrâne, da' care era treabă cu dai seama? Sau să fi știut eu cine e Mânta-lUnior și partidul lui ultranaționalist de căcat? Exx-clus! Deci, eram legumă de legumă. Când am ieșit din solar, am reînnodat - cu ce? Cu ce știam eu mai bine: cu viața de organizație. Ajutor umanitar, și așa. Și așa am ajuns din nou în România. De fapt, în Szeklerland, Szekelyfld,Țara Secuilor. Și așa am ajuns până la urmă față în față cu crima. Cu oroarea. Cu asasinul prietenului meu Olaf și apoi cu toată nebunia. "