Aljaz Cosini, călăuză pe râurile tumultuoase din Tasmania australiană, conduce un grup de turiști într-o expediție pe râul Franklin. Un om obișnuit, cu eșecurile, spaimele și regretele sale, Aljaz da dovadă de un eroism surprinzător atunci când un turist cade din barcă, punându-și în pericol propria viață pentru a-l salva. Captiv el însuși sub apă, într-un prag al răului, este asaltat de viziuni deopotrivă teribile și fantastice, care se succed aparent haotic, într-o ordine aleatorie: istorii de viață ale unei suite de personaje pe care Aljaz le-a cunoscut mai mult sau mai puțin, zugrăvite cu mult realism și expresivitate a limbajului. Scenele din viața de familie se împletesc iscusit cu povestea celor patru zile și jumătate ale expediției pe râu, prilejuindu-i personajului principal reflecții pasionate despre destinul tragic și fragil al omului. Un adevărat tur de forțe, un roman cu o structură îndrăzneață, strălucită. - The Raleigh News & Observer Un tablou vast și complex nu numai al unei regiuni sălbatice, ci și al unei familii, care seamănă, în felul ei, cu o veche comunitate tribală extinsă în timp și în spațiu. - The Baltimore Sun Richard Flanagan a primit Premiul Man Booker pentru romanul O cale îngustă spre nordul îndepărtat. Fragment din volumul "Moartea unei călăuze pe râu" de Richard Flanagan: "Privesc fascinat cum acest Aljaz Cosini se așază pe vine, își vâră mâinile în rău, se lăsă și mai mult, până când corpul îi devine aproape paralel cu pământul, apoi, încet, se sprijină cu toată greutatea în brațe, ca și cum ar vrea să facă flotări. Capul îi dispare în apă. Apoi Aljaz deschide ochii și privește pietricelele aurii sau maronii, strălucitoare, de pe fund. Lumina străbate apa la fel cum străbate aerul, printre coroanele copacilor atotstăpânitori, căzând peste pietrele de pe fund pentru a împrumuta întregului rău culoarea ei roșie-aurie. Aljaz privește și deschide gura, soarbe din apa răului și, simte cum răcoarea ei i se prelinge pe gât. Mă uit la el cum își spune că nici o apă n-are gust mai bun decât cea băută așa. Cum se întreabă ce-ar simți dacă ar face parte din rău. În timp ce părul roșu și rar îi plutește încoace și-ncolo, precum varecul în locurile puțin adânci, mă uit cum își spune că poate ar simți exact ce simte acum. Sau poate nu s-ar simți nicicum. Pe urmă își spune că poate tocmai de asta îi place cel mai mult să vină aici, pe Franklin, pe „canal", cum îi zic călăuzele. Îi place felul în care nici munților, nici râurilor și nici pădurii tropicale nu le păsă de el. Nu-l considera nici parte din ei, nici separat de ei, nu-l vor acolo, cum nu vor nici ca el să plece, nu-l iubesc, cum nici nu-l urăsc, nu-i invidiază eforturile, nici nu i le desconsideră, nu-l pun în rând nici cu cei buni, nici cu cei răi. Pentru ei contează la fel de mult ca o creangă căzută dintr-un copac sau, dimpotrivă, ca un ditamai răul. Aljaz se simte gol, lipsit de nevoi, lipsit de dorințe. Prins între pereții munților și ai pădurii tropicale. Pentru prima oară după multă vreme, se simte bine. Poate că așa e moartea, gândește el. Pace în inima neantului."
