Oriunde te-ai duce in lume, auzi despre miracole. Vorbesc despre miracol ca despre un reper, ori vama intre doua taramuri la care ajungem, sa ne ia in primire si sa ne transforme. Pe unele le descoperim, sant sub ochii nostri la fiinte cu viata mai scurta ca a omului, dar acceptam a spune ca e in firea naturii sa se intample asa. La noi, oamenii, vedem acest miracol al transfigurarii si transformarii abia din momentul cand cenusa trupului ars este adunata in jurul singurei celule ramase in viata, cenusa cu lut in care sa-si infiga embrionul radacina. Vedem miracolul nostru cand incepem sa ne ridicam. Trebuie deci sa clacam, sa cadem la pamant si sa ne zaca trupul in propriul nostru lut de carne intrat in putrefactie, ca sa putem incepe drumul catre noi insine, drum numit miracol. Natura, ori Dumnezeu, ne mangaie si ne biciuieste in aceeasi masura, voindu-ne infrumusetarea personalitatii, ca si semenii nostri, care ne usuca si ne coace carnea de lut, sa nu ne mai spargem cand cadem din nou. Apoi ne modelam singuri, cu propriile noastre maini si ganduri, devenim statui inca din viata si tinem in causul palmelor seminte rare din plante, pe care le-am creat pentru viitorul pamant si pasarile cerului. - Gheorghe Urzica
