Mona-Monada

“Cu o figură și un aer de viking care nu-și găsește echilibrul pe uscat, bonom, cu o autentică vocație pentru prietenie, apărător înverșunat al lucrului bine și creștinește întocmit, bîrlădeanul iesenizat Lucian Vasiliu (născut la 8 ianuarie 1954, „fiu de preot interbelic”, cum îi place să-și spună) este, de un sfert de secol încoace, una dintre prezențele de prima linie ale generației optzeciste. Față de alți congenari, Lucian Vasiliu, aparținător falangei moldave, deci metafizice, a opt-zeciștilor, lăsă oricînd să răsară din text, că sîngele printr-un alb pansament, o sfîșiere a eului în contact cu realul agresiv, a ființei (fragile) în raport cu lumea: „Scriu pe acoperișul blocului de gheață – / noaptea / sparg lemne / unei foste actrițe de circ // ador sintaxa confuză, incongruență – / scriu pînă la epuizare / în numele unei acute lipse de / Prudență, / practic yoga între literele L și V / saturat de convenții și certitudini // urc pe cal și nu mai pot coborî / semnez tratate de pace cu heruvimii -/ pătrund cu glontele în carnea voastră: / «eu sînt tot ce pot vedea vreodată»” (Yoga).” – Daniel Corbu     Fragment din volumul de poezii "Mona-Monadă" de Lucian Vasiliu:     “Mona-Monada (III)  Dacă vei veni în noaptea asta,  vei sta în fotoliul pe care l-am cumpărat  de la un evreu orb -  îmi vei citi despre inubliabile  întâmplări,  timp în care șobolanii mei favoriți  te vor privi neîncrezători  (hetairă incendiară)  Va trebui să-i conving:  tu ești una dintre nopțile  când ceasurile devin lichide  ca în tabloul lui Dali  Din când în când  voi săruta ochii tăi abisali  avertizându-te:  sunt maratonistul!  Inima:  candela luminând unghere obscure”