Precum cristalul la Simondon (nu întâmplător citez aici din cel mai true dintre post umaniști), în secvențiala sa devenire metastabilă, prin faune perturbante, aiuritoare, diafane, se configurează în M O N O I D E A L vocea prezențelor excedate de puterea „n“ a iubirii și de complicațiile ei întunecate. Se recuperează intruziv tradiții poetice, conținând, de această dată, etica disonantă a post-fragililor, a celor responsabili doar cu malaxarea speranței, hedonismul și distanțarea de ele concomitent. La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție – spații puternic apropriate în volumele „generației“ din care fac parte. Un cadou acum, de sub brandul Iraționalul Matotelo: versatilitate tehnică teribilă, învelind umorul samuraiului perfect antrenat, care nu trebuie să-și mai chestioneze decât ironic utilitatea, pentru că fiecare gest, venit din cruzime sau entuziasm, creează frumusețe. - Cosmină Moroșan După ce ai desfăcut în bucăți toate mașinăriile, ai deodată în față un O.Z.N. și nu mai simți nicio dorința să analizezi bucata cu bucată, nicio dorința s-arăți că ai înțeles cum funcționează, că te-ai prins de tehnici și mecanisme, ci pur și simplu te uiți la el și la extraterestrul care face cu mâna dindărătul hubloului. Îi privești strălucirea și inadecvarea aici, în lumea în care a aterizat, singurătatea continuă și atât. Așa e și cu acest volum al lui V. Leac. - Svetlana Cârstean
