Mormintele tac. Vol. 2: Relatari

    Volum apărut sub egida Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc       Un sas fiert de viu într-o cisternă plină cu clei de oase, un bărbat din Cenad ajuns în Iugoslavia lui Tito, un tînăr care și-a pierdut membrele inferioare în încercarea de a sări într-un tren – acestea sînt doar cîteva dintre poveștile „fugarilor” ce au căutat o cale spre libertate peste Dunăre de la începutul obsedantului deceniu pînă la căderea dictaturii lui Ceaușescu. Al doilea volum din Mormintele tac continuă să adune aceste povești, spuse chiar de supraviețuitori, iar mărturiile cutremurătoare despre mizeria, bătăile îndurate de „frontieriști” și despre atrocitățile petrecute la granița de vest a României în perioada comunistă arată cît au avut de suferit cei care și-au dorit să fie liberi, întorcînd spatele comunismului și forțînd plecarea din țară.     „Pe acești indivizi care au săvîrșit atrocitățile societatea sau viața îi va arunca la margine. Treci pe lîngă un astfel de individ și nu știi de ce a fost în stare, ți se pare om. Dacă nu-i știi trecutul, nu știi ce poartă în el. Din păcate, timpul va șterge tot. De-asta e bine să se publice adevărul, pentru ca asemenea monstruozități să nu se mai repete.” (Doina Magheți)      Fragment din cartea "Mormintele tac. Volumul 2: Relatări" de Johann Steiner și Doina Magheți:       „Era deja ora 11 și marele nostru punct de reper, un turn de televiziune, nu se vedea încă. Timpul trecea foarte rapid și am ajuns la concluzia că ne dăduserăm jos din mașină într-un loc greșit. Planul nostru, învățat cu greu pe de rost, a devenit, din acel moment, maculatura. Am decis să ajungem la Dunăre cu ajutorul busolei. Dunărea e graniță de sud a țării, așa că nu era greu să păstrăm direcția. Am mers repede în căldura amiezii. Urmăream un țel și încercam să-l atingem pe cel mai scurt drum posibil. Acest drum trecea peste dealuri, munți, dar și printre copaci și arbuști. Pe porțiunile mari și întinse treceam târas prin iarba înaltă, pentru a nu fi văzuți. Dan și cu mine mergeam, cu schimbul, în recunoaștere și observăm, cu atenție, zona cu binoclul. Ceilalți doi așteptau sub acoperire întoarcerea sau un semn ca să vină și ei. Uneori ne cățărăm în copaci pentru a putea vedea mai bine ansamblul. A trebuit să traversăm o poiană mare, la poalele unui munte. Am observat zona prin care trebuia să trecem și, mai ales, împrejurimile. De data asta nu eram singuri. Pe versant se găseau doi bărbați care, în opinia noastră, coseau iarba. Nici măcar cu binoclul n-am putut distinge clar dacă erau soldați sau țărani. Poiana pe care trebuia să o traversăm era foarte lată, iar vederea de pe creasta muntelui pe drumul nostru, foarte bună. Riscul de a fi văzuți ni s-a părut redus, întrucât cei doi erau suficient de ocupați cu munca lor și pre prea puțin interesați pentru împrejurimi. Aproximativ la mijlocul poienii era o salcie înconjurată de tufișuri înalte. Am folosit această acoperire ca loc de escală. Dan a luat binoclul și s-a târât până la sălcie. Din această ascunzătoare bună i-a ținut pe bărbați sub observație și i-a dat următorului semnalul de pornire. La un presupus pericol, făcea iar un semn și ne opream locului. Abia când venea iar un semn din partea lui ne continuăm drumul. În cele din urmă am reușit, eram la adăpost. Același joc s-a repetat pe următorul segment, până am ajuns la marginea pădurii. În pauza de prânz am observat că proviziile noastre erau foarte limitate, conservele de tablă nu le-am putut deschide, pentru că niciunul dintre noi nu avea la el un cuțit. A trebuit să le aruncăm. Luaserăm la noi numai o sticlă cu apă, care s-a terminat repede pe căldura mare. Borcanul meu cu compot de piersici urma să ne fie foarte util. Salamul ne-a potolit foamea, dar ne-a provocat o sete și mai mare. Pauzele pe care le făceam erau foarte scurte, căci timpul ne presă. Am mărșăluit destul de rapid prin pădure, când a apărut, surprinzător, un câine ciobănesc. Unde e un câine e și stăpânul lui. Știam că suntem în primejdie mare. Câinele ne-a ieșit în față și lătră întruna. Vorbitul frumos n-a ajutat la nimic, am luat o creangă mare și am aruncat-o spre animal. Nu voiam să-l ating, pentru că ar fi schelălăit. Spre surprinderea noastră, câinele a fugit. Dan l-a urmărit și a constatat că o turmă mică de oi se îndreptă în direcția noastră, de pe pajiștea aflată lângă pădure. A trebuit să ne întoarcem și să facem un ocol mare în jurul turmei. Asta însemna iar timp pierdut. După creastă, drumul era abrupt ln jos și ne era greu să ne ținem pe picioare. Am alunecat, parțial, pe fund, ținându-ne de rădăcini și de plante. La capătul versantului era un drum asfaltat pe care trebuia să-l traversăm. Strada era tăiată în munte, nu o puteam traversa în acel loc. Eram cu totul lipsiți de apărare, de după fiecare curbă putea să apară un vehicul. Atunci mi-a fost, pentru prima dată, frica. După minute îngrozitor lungi am găsit un loc potrivit, pe unde puteam părăsi strada. Adunându-ne forțele, am reușit să urcăm pe pantă și să dispărem la adăpostul copacilor. Mersul pe acest teren accidentat ne-a provocat dureri articulare. Când treceam printr-un loc plan era ca o binecuvântare pentru picioare.”