(Psihanaliza unei secretare de primărie) În mijlocul Bărăganului, viața are propriile reguli, căpătate de întreaga suflare a satului prin ani și ani de obiceiuri, mai mult sau mai puțin potrivite unui trai liniștit, așezat pe făgașul istoriei și al credinței. Însă când secretara primăriei se îndrăgostește, lucrurile nu pot rămâne la fel, desigur. Pornită pe un drum al schimbării, ea întâlnește pe bătrâna Stoltz, deținătoarea unui număr impresionant de acareturi ancestrale, ca orice babă la casa ei, dar și de miraculoase soluții pentru o întrebare fundamentală: ce rost poartă sufletul omului? „Visele oamenilor au oase de sticlă, atât de fragile, încât adeseori nici înșiși visătorii nu au curajul să și le pipăie, atât de transparente, încât, atunci când le visezi, nu pe ele le vezi, ci doar pe tine prin ele. Dar hultanii, cei consacrați și cei în devenire, reușesc întotdeauna să prăduiască visele altora. Le dau obsesiv târcoale, nu pentru că i-ar interesa cum arată scheletul transparent al viselor, nici pentru că, atunci când rămân singure, visele se aprind și își strigă pe nume stăpânii rătăciți, nici măcar dintr-o poftă sadică, fiindcă le-ar plăcea sunetul cristalin al osului de vis fărâmat, ci, pur și simplu, pentru că orice carieră de hultan are nevoie de o cauză fondatoare. Chiar dacă n-au învățat-o nicăieri – n-am auzit să existe vreo școală care dă doctorate în hultanism, asta e mai degrabă o vocație, hultanul e artist în felul lui – ei știu din instinct că la fundația oricărei opere din lumea noastră, fie și a uneia mediocre, trebuie să îngropi un vis.”
