Motanul s-a sinucis

Motanul nostru era cel mai fericit dintre motani. Se juca fără oprire cu tot ce găsea prin casă, dar cel mai mult îi plăcea să se joace cu aerul. Când l-am găsit în parcare, ramolit și plin de noroi, tu l-ai luat repede în brațe și l-ai adus în casă. Nu avea mai mult de două săptămâni și zâmbea fericit printre mustățile lui subțiri. I-ai făcut culcuș între pernele din pat și astfel, în fiecare seară, adormeam ascultându-l cum ne toarce în urechi. Eram atât de fericiți, încât nici nu știam că suntem. A fost primul nostru copil. Când ne-au vizitat prietenii, au fost și ei uimiți de puterea motanului. Fiindcă motanul nostru avea o putere care, în timp, nu i s-a mai părut nimănui ciudată. Când îl luai în brațe, începea să toarcă, iar din acel moment începeai să fii fericit fără să știi că ești. Și încet-încet, ne-am trezit în decursul a câteva luni ca, în fiecare seară, casa noastră devenea neîncăpătoare. Mai întâi, prietenii noștri le-au spus prietenilor lor despre puterea motanului, apoi rudele și vecinii, până și vânzătoarea de la chioșcul de ziare ne-au bătut la ușă.   „Știți, eu nu vreau să știu că sunt fericită, vreau doar să fiu“, ne-a spus doamna Crina în timp ce ținea motanul în brațe. Și ușa noastră s-a tot deschis și pe ea intrau în fiecare zi diferiți oameni, funcționari publici, avocați, vânzătoare din piață, balerine, doctori, șoferi de tir, actori, muncitori de pe șantier, care nu voiau altceva decât să ne țină câteva minute motanul în brațe.