Muntii Inalti ai Portugaliei

În Lisabona anului 1904, tânărul Tomas descoperă un jurnal vechi. Acesta lăsă să se întrevadă existența unui artefact extraordinar care – dacă va fi găsit – va redefini istoria. La volanul unuia dintre primele automobile apărute în Europa, tînărul pornește în căutarea acestei comori stranii. Treizeci și cinci de ani mai tîrziu, un medic din Lisabona, pasionat de romanele polițiste ale Agathei Christie, face autopsia unui cadavru și se găsește în fața unui mister de nepătruns, consecința căutărilor lui Tomas. Aproape jumătate de secol mai tîrziu, în 1981, un senator canadian se retrage într-un sat din Munții înalți ai Portugaliei, îndoliat după moartea soției sale. Are însă o companie dintre cele mai neobișnuite: un cimpanzeu. Și aici, în acest sat, îndelungă căutare se va încheia într-un mod cu totul neașteptat. Un roman obsedant despre dragoste și suferința pierderii celor apropiați, plin de tandrețe, umor și nesfîrșite surprize, o explorare fascinantă a sufletului omenesc. "Faceți bagajele la cincisprezece ani după Viața lui Pi, Yann Martel ne poartă din nou într-o lungă călătorie. Scriitura sa n-a fost niciodată mai fermecătoare, o combinație de suav deloc siropos și tragedie deloc melodramatică." ( The Washington Post) Fragment din romanul lui Yann Martel, Munții Înalți ai Portugaliei " Orice iluzii și-o fi făcut el că va conduce un soi de licurici – căci atunci când se îndepărtează de partea luminată a automobilului, lucirea acestuia conferă o oarecare credibilitate acestei imagini -,ele îi sunt spulberate în clipa când pornește mașina. Huruitul trepidant al motorului îl duce cu gândul la un dragon, doar ca unul care scuipă niște flăcări cam firave. Nu doar firave: complet ineficiente. Luminile, care de aproape i s-au părut puternice, nu sunt decât niște licăriri cât un vârf de ac în bezna de nepătruns. Farul nu reușește decât să scoată la iveală - și nici asta prea grozav - asperitățile drumului aflate imediat sub botul automobilului. Tot ce se află dincolo de asta - orice șleau, orice curbă - apare brusc, oferindu-i o surpriză înfricoșătoare, mereu alta. Singura să scăpare - deși una cu totul ilogică, o știe foarte bine, dar tot nu se poate abține și recurge la ea iar și iar - e să apese pe claxon, de parcă noaptea ar fi o vacă neagră care blochează drumul și care se va da la o parte din calea sa după câteva claxoane. Cât bâjbâie pe drumul spre Castelo Branco, nu iese din viteză întâi. În Portugalia lumină soarelui este adesea sidefie, licăritoare, prietenoasă. Te gâdilă. În felul său, așa e și întunericul. Dai peste ghemotoace de bezna compacte, somptuoase, consistente, în umbra caselor, în curțile restaurantelor modeste, în părțile nevăzute ale copacilor mari. Pe timpul nopții aceste ghemotoace se lățesc, înălțându-se în văzduh precum păsările. În Portugalia noaptea e un prieten. Așa sunt mai toate zilele și nopțile pe care le-a trăit Tomas. Doar în îndepărtată să copilărie noaptea zămislea întotdeauna spaime. Și atunci dârdâia de frică și țipă. Tatăl lui venea de fiecare dată să-l salveze, se împleticea pe jumătate adormit până la patul său și-l luă în brațe. Tomas adormea la pieptul lat și cald al părintelui său. "