Murind cand vine primavara

„În literatura germană contemporană, nu există nimic care să poată fi comparat cu această carte.” - Frankfurter Allgemeine Zeitung   Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când e clar până și pentru cei mai fanatici germani că înfrângerea e aproape, trupele SS încă mai colindă provinciile țării căutând tineri, de multe ori minori, pe care să-i trimită în luptă, la moarte sigură. Walter și Friedrich, doi mulgători la o fermă de vaci din nordul Germaniei, sunt printre cei trimiși în ultimul an al războiului pe frontul din Est, să fie martori ai ultimelor atrocități disperate ale unei armate în retragere, dar și carnagiilor la care soldații ei sunt supuși fără milă. Cartea lui Rothmann nu melodramatizează, cum se întâmplă des în relatările despre război, nu se grăbește cu judecățile istorice, nu aruncă vina. Recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni romancieri germani contemporani, el întrețese o poveste aparent neutră, dar lucrată în detaliu, cu răbdare, ca un liric și bogat raport verbal al lucrurilor din istorie cel mai greu de verbalizat.   „O imagine a iadului demnă de Bosch... Oroarea războiului și modul profund în care afectează oamenii... rareori le vezi discutate mai bine sau cu mai multă forță ca aici.” - Sunday Times „Murind când vine primăvara, de Ralf Rothmann, este cel mai bun roman despre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial din ultimii ani și o poveste anti-război de importanță universală… Cu realismul său liric, scriitura este impecabilă. Nici un cuvânt nu e nelalocul lui.” - El Pais      Fragment din romanul "Murind când vine primăvara" de Ralf Rothmann:       "Ofițerul strâmbă din colțul gurii de care mai erau lipite niște firicele de zahăr – ai fi zis că surâde. Lumina se reflectă în rama alburie a ochelarilor săi încercuind-o cu o linie roșie, dar când și-i scoase ochii părură a fi mult mai apropiați unul de celălalt, și-l fixau cu răceală; ridurile fine de sub ei zvâcneau. Walter își adună gândurile, răsuflă adânc și spuse:     — Fiete, vreau să zic Friedrich Caroli, e rănit, sturmbannfuhrer. L-a lovit o schijă și are dureri foarte mari care nu-l lăsă să doarmă, și-n starea asta se mai întâmplă să faci vreo prostie... Probabil că-nghițise o groază de tablete, cu alcool. Cu siguranță că așa a făcut, n-a știut niciodată să păstreze măsura. Era amețit și n-a vrut decât să ia o gură de aer proaspăt, așa-mi zic. Și dintr-odată s-a pomenit cu poliția militară.     Celălalt plescăi încetișor din limbă, își mai turnă o altă ceașcă de cafea; Walter își înclină capul, insistând:     — Tocmai a împlinit optsprezece ani, sturmbannfuhrer Părinții lui au pierit în foc la Hamburg, în timpul atacurilor aeriene, și iubita lui a cerut să fie căsătoriți la distanță, va avea un copil... O cunosc, e cu-adevărat o fată bună și de treabă, Ortrud a lui, și-l va face să-și bage mințile în cap... Vă rog mult, nu-l împușcați!     Închise scurt ochii, răsucind în mâini șapcă, și adăugă cu voce scăzută:     — Îi pot ține locul eu, dacă vreți. Mă puteți trimite pe front acolo unde urma să meargă el. Știe să conducă tractoare, așa că se va descurca și cu un Krupp sau Borgward, și nu v-ar lipsi aici niciun om... E prietenul meu, domnule Domberg, vreau să zic: sturmbannfuhrer, un om într-adevăr valoros. Își va îndrepta greșeala.     Din termosul deschis se ridică aburul; superiorul se uită țintă la imaginea din volumul masiv, Madona înveșmântată în albastru citind dintr-o carte pe-o pajiște înflorită. Când sorbi din cafea, o picătură se prelinse pe ceașcă rămânând însă agățată de fundul ei.     — Prietenul dumitale, dragul dumitale prieten... Clătină din cap, nările îi zvâcneau. Ia zi, cât crezi că mai rabd s-ascult toate astea, soldat? Vino-ți în fire! Chiar stărui cu seriosul în favoarea unuia care voia să vă abandoneze pe dumneata și pe camarazii lui [...]”