1913. Într-un orășel austriac de garnizoană, ofițerul de cavalerie Anton Hofmiller e invitat la castelul bogatului proprietar Kekesfalva. Cînd petrecerea e în toi, tînărul o invită la dans pe fiica gazdei, fără să știe că e paralizată – iar apoi, vrînd să-și repare stîngăcia, face greșeli după greșeli, pe care le pune pe seama a ceea ce Ștefan Zweig numește „nerabdarea inimii”. E singurul roman pe care Zweig l-a scris pînă la capăt, iar personajele sale sînt martori năuci ai propriei catastrofe, simboluri ale unei civilizații în plin dezastru, dar care nu găsește puterea să se împotrivească ritmului amețitor al unui ultim vals. Strălucitor și rafinat, scrisul lui Zweig e ceea ce rămîne din lumea înghițită de nebunia secolului XX. O sfîșietoare poveste de dragoste, în care vedem cum soarta îi face orbi pe-aceia pe care vrea să-i piardă.
„Există două feluri de milă. Una, lipsită de curaj și sentimentală… de fapt doar o nerăbdare a inimii… și cealaltă… singura care contează, milă nesentimentală, dar creatoare, care știe ce vrea și e decisă să sufere răbdătoare împreună cu celălalt și să reziste pînă la ultima consecință a efortului său și chiar dincolo de aceasta. Numai dacă mergi pînă la sfîrșit, pînă la finalul definitiv și amar, numai dacă posezi o cantitate inepuizabilă de răbdare îți poți ajuta semenii. Numai dacă prin aceasta ești dispus să te jertfești pe tine însuți – atunci și numai atunci!”
„In Nerăbdarea inimii, Zweig urmărește cronica unei relații tragice, fără speranță, dar o face în așa fel încît nu-și descurajează cititorul, nu-i fură entuziasmul, într-o poveste plină de capcane psihologice pe care numai un scriitor cu experiență și un om care a trăit multe poate spera să le depășească.” (The New York Times)
„Zweig are o abilitate impresionantă: aceea de a ne face să-i citim romanul de parcă schimbările emoționale violente ale personajelor sale ar fi și ale noastre.” (The Sunday Telegraph)
Traducere din limba germană și note de Ana Mureșanu
