• Autor distins cu Booker Prize pentru literatura in 2011
Juriul Man Booker Prize a spus despre Julian Barnes ca "e un magician al inimii, un magician fara rival". Aceasta magie se regaseste si in Niveluri de viata. Este o carte puternica si provocatoare, care combina elemente de istorie, memorie personala, fictiune si istoria artei, explorand modul in care oamenii isi gasesc un sens in viata. Este structurata in trei parti: prima parte este a aventurierului britanic calator cu balonul; a doua cuprinde povestea de dragoste dintre un fotograf si o actrita; iar in ultima parte autorul ne impartaseste din propria experienta intima, de dupa moartea sotiei. Temele sunt universale si profunde si ne provoaca sa meditam asupra vietii si complexitatii umane, invitandu-ne sa reflectam asupra propriei existente si asupra modului in care ne raportam la iubire, doliu si sensul vietii. Barnes este apreciat de criticii literari pentru stilul elegant si abordarea sensibila a subiectelor dificile. Niveluri de viata exploreaza tema iubirii, a pierderii si a durerii intr-un mod profund si emotionant. "Pui laolalta lucruri care n-au mai fost puse laolalta pana acum. Si lumea se schimba." Personaje care se plimba cu balonul si de acolo privesc lumea, oameni care fac fotografii, iubesc si sufera. O carte despre cum e "sa pui laolalta" doua lucruri, doi oameni, si apoi sa se duca totul de rapa.
Traducere din limba engleza de Radu Paraschivescu.
Fragment din cartea "Niveluri de viata" de Julian Barnes:
"Am fost impreuna treizeci de ani. Eu aveam treizeci si doi cand ne-am cunoscut si saizeci si doi cand a murit. Inima vietii mele; viata inimii mele. Si, desi ura ideea ca o sa imbatraneasca - la douazeci si ceva de ani credea ca nu avea sa treaca de patruzeci -, am fost mereu nerabdator sa ne continuam viata impreuna, sa vad cum totul devine mai lent si mai calm, sa ne sondam memoria ajutandu-ne unul pe celalalt. Ma vedeam purtandu-i de grija; ba chiar as fi putut - chit ca n-am facut-o - sa ma vad, ca Nadar, indepartandu-i parul de pe tamplele afazice si invatand rolul sorei medicale blande (iar faptul ca ea ar fi putut sa deteste o asemenea dependenta e irelevant). In loc de asta, din vara pana-n toamna unui an au aparut nelinistea, ingrijorarea, frica, teroarea. De la diagnosticare la moarte au trecut treizeci si sapte de zile. Am incercat sa nu ma uit niciodata in alta parte, sa privesc mereu lucrurile in fata; iar rezultatul a fost un soi de luciditate nebuna. In majoritatea serilor, cand plecam de la spital ma trezeam uitandu-ma inciudat la oamenii din autobuze care mergeau pur si simplu acasa in ultima parte a zilei. Cum puteau sa stea atat de comod si de nestiutor, oferindu-si profilul indiferent spre studiu, cand lumea era pe punctul sa se schimbe? Nu ne pricepem sa ne purtam cu moartea, cu lucrul acela banal si unic; nu mai suntem in stare s-o integram unui tipar mai cuprinzator. Si, asa cum scria E. M. Forster, "O moarte poate sa se autoexplice, dar nu arunca nicio lumina asupra alteia". Prin urmare, durerea devine, la ran-dul ei, inimaginabila: nu doar lungimea si profunzimea ei, ci si tonul si textura, inselarile si rasariturile false, recidivismul. Pe langa acestea, socul de inceput: te-ai prabusit brusc in apa rece sloi a Marii Nordului, echipat doar cu o vesta absurda de pluta care-ar trebui sa te-ajute sa ramai in viata.
Si nu poti niciodata sa te pregatesti pentru aceasta noua realitate in care-ai fost cufundat."
