Noaptea prizonierului sau trebuie spuse toate

E tulburătoare confesiunea lui Eugen D. Popin din acest surprinzător roman autobiografic. E depoziția unui rebel aflat în neostoită opoziție cu orice formă de limitare a voinței de manifestare liberă a potențelor sale creatoare; povestea de iubire a părinților săi, relatată cu enormă empatie, pică exact acolo unde trebuie, iar analiza sociologică a mătușii Josefa, cea care găsește similitudini evidente între cele două sisteme totalitare, cel nazist și cel comunist, între care au fot prinși șvabii din Banat, e fără cusur. De altminteri, umbra tatălui e mereu prezentă, paginile cărții par scrise ca replică la atitudinea lui de acceptare tacită a urgiei istoriei. În fine, relatarea evenimentelor din timpul Revoluției Române și de după aceea, cu implicarea sa în mișcarea sindicală, este extrem de convingătoare în ceea ce privește civismul său funciar, aș zice, iar melancolia paginilor din final îți rămâne în memorie multă vreme după ce ai închis cartea...    Cât se poate de inspirată e găsirea unui partener de dialog Jonathan, plin de compasiune și de înțelegere, ca pentru a face suportabilă, parcă, cruzimea unei destăinuiri care, fără a vrea să contrazică cu tot dinadinsul opinia scientiștilor conform căreia este imposibilă, în absolut, e asumată cu mult curaj și cu o seninătate de o rară noblețe. - Mircea Petean