Noiembrie care nu a mai rasarit niciodata

Unele cuvinte dor mai mult decat o lovitura, iar viata are grija sa ne aminteasca constant de aceasta comparatie nedreapta. Unele vorbe aruncate la repezeala ajung sa te bantuie zile, luni sau ani intregi. Unele cuvinte pot sa stearga orice urma de fericire. Altele pot distruge totul…   Valeria nu-si mai aminteste clipa in care s-a pierdut pe sine. Tot ce stie ea este ca, in ochii lui de onix, poti sa te ratacesti. Tanara ajunge sa se convinga ca, in realitate, dragostea nu e ca in filme, pentru ca ajungi sa faci concesii, sa te impaci cu caracterul celuilalt, sa ierti si sa lupti, iar lucrurile par si mai complicate atunci cand prietena ei incepe sa se indeparteze de ea, din motive nestiute la inceput.   Un roman care scoate la iveala o poveste de dragoste dintre un el si o ea, doi oameni total diferiti, care au un singur lucru in comun: iubirea pe care si-o poarta reciproc.   Oare piedicile care se ivesc in calea lor, compromisurile pe care aleg sa le faca ii vor apropia mai mult sau separa pentru totdeauna? Mi-a luat luni bune sa inteleg ca am nevoie de ajutor. Am incercat sa ma conving ca o sa trec singura peste asta, in definitiv, nu sunt unica fata din lume care a pierdut pe cineva drag si cursul lucrurilor nu sta-n puterea mea. Doua luni mai tarziu m-am trezit pe marginea pontonului, uitandu-ma la reflexia mea si rugandu-ma ca fata aceea palida sa dispara. Era sfarsitul lunii iulie. Adia un vant cald si placut. Pensiunea la care ne petreceam vara se afla pe malul unui lac, asa ca am iesit sa fac o plimbare. Tot ce a urmat apoi e in ceata chiar si acum, cu exceptia scartaitului lemnului sub picioarele mele, pe care mi-l amintesc inca si a chipului meu, distorsionat de undele apei. O liniste absoluta s-a lasat in jur. Voiam sa plonjez in tacere in interiorul si intunericul lacului. Imi era atat de dor de el, incat nu reuseam sa vad nicio cale de scapare! Am numarat pana la trei. Parintii erau prea departe. Nu ar fi reusit sa ma salveze. "Ultimele clipe de viata", mi-am spus in minte si am zambit impacata. Mi-am desprins piciorul drept de suprafata lemnoasa a pontonului si, in momentul acela, mi s-a taiat rasuflarea. Trasaturile mi se oglindeau inca in apa din fata mea, insa ochii mei adanciti in orbite si inlacrimati nu mai erau inexpresivi, ci speriati. L-am vazut pe el. Stiu ca era doar rodul imaginatiei mele, dar, in secunda in care am vrut sa ma arunc in vid, fata lui mi-a revenit in minte si corpul a inlemnit. "Nu vrei sa mori! Nu vrei sa mori! Nu vrei sa mori!", repeta obsesiv o voce in mintea mea. Am inceput sa plang, iar lacrimi amare imi cadeau pe obraji, impaienjenindu-mi vederea. "Nu vreau sa mor!", am soptit tremurand. Aceea a fost clipa in care am inteles ca nu am cum sa fac fata de una singura problemei cu care ma confruntam, asa ca am acceptat mai apoi ajutorul unui specialist. La prima sedinta de terapie insa nu am reusit decat sa ingaim: "Am incercat sa ma sinucid.",  dupa care m-a podidit plansul. Restul orei am petrecut-o in tacere. Cum sa-i spui unui strain ca ai prefera sa-ti pui capat zilelor, din moment ce imi era extrem de greu sa discut despre experienta aceasta chiar si cu cei apropiati? Prietenele si rudele mele inca nu stiau nimic despre ziua aceea in care am decis ca existenta mea nu mai avea niciun rost. Vreme indelungata a fost prea dureros chiar si numai sa ma gandesc la asta, cu atat mai putin sa povestesc cuiva despre chinurile prin care am trecut. Toate astea le-am constientizat la prima ora de terapie. La una dintre sedintele urmatoare, terapeutul m-a intrebat pe nepusa masa: "Care este motivatia ta de a trai?". Am clipit confuza, pentru ca tocmai asta incercam sa-i spun: "Nu exista niciun motiv." A suras abia sesizabil, calduros, inainte sa-mi vorbeasca din nou: "Si in ziua aia, pe marginea pontonului, de ce ai decis ca vrei sa traiesti?". Am tacut si m-am uitat spre ceasul de pe perete. Mai aveam jumatate de ora de stat aici. Mi-am ascuns fata in spatele palmelor. Nu stiam ce sa raspund, dar ma sileam sa gasesc cuvintele potrivite. Cautam o explicatie plauzibila. "Nu trebuie sa zici ceva acum, doar gandeste-te la asta!" "Nu eu am decis ca vreau sa traiesc, ci vocea din capul meu!" Mi-a fost teama sa recunosc asta, asa ca am clatinat din cap, in semn ca urma sa trec in revista ziua aia si sa-mi dau seama. "De ce am ales sa traiesc?" Era o intrebare a naibii de buna! Pacat ca nu stiam raspunsul!