De fiecare dată când mă despart, fie și pentru scurt timp, de Alexa Visarion, devin nostalgic. Mult timp nu am știut să-mi explic sentimentul acesta. Foarte târziu, am înțeles că exersam ceea ce, inspirat chiar de el, am numit „nostalgia valorii”. Căci Alexa Visarion, cu rigorile și principiile sale, cu incandescentele și glacialitățile sale, cu neobișnuit de intensul său mod de a gândi, trăi și practica arta, întrupează modelul clasic al intelectualului autentic. De aici și un fâlfâit de singurătate care îl însoțește pretutindeni… Cartea de față o citesc asemenea unui vechi și misterios tratat despre ceva foarte prețios ce ne-a devenit, din păcate, tot mai nelămurit. E o carte neliniștitoare căci, vorbind despre fapte și oameni reali, anunță totodată pericolul absenței, al irepetabilității. Sădește în cititor bucuria unor revelații, dar și sentimentul unor indefinibile pierderi, operând, subtil, elegant, volatil, cu două categorii fundamentale ale umanului: Nostalgia și Valoarea. E o carte-insulă ce te poate salva din naufragierea în derizoriul prezentului…
