Iubirea și cuvintele sunt adevărate binecuvântări... dă-mi, Doamne, primăveri și-Ți voi da cuvinte eu sunt un strigător la cer până și nașterea mi-a fost un etern ecou după primăveri: „da–mi, Doamne, primăveri și-Ți voi da cuvinte!” la fiecare strigăt îmi crește aripa ovală din ciot de suflet ea spintecă bolta cerească – Îl căută se-nalță în fiecare zi tot mai mult încât mi-e teamă că o să rămân o aripă care va striga în eternitate după primăveri de negăsit azi suspin în mine aștept să rămân doar o aripă în Calea Lactee, dar... aripă-mi devine copac la poarta Paradisului se-mbrățișează îngeri printre ramuri Dumnezeu zâmbește mi se-ntoarce aripa pe pământ se-ntoarce în mine în centrul sufletului îmi devine cuvânt nu-i mai e începutul un ciot e ploaie de lumină Îl prind pe Dumnezeu de picior El îmi zâmbește eu îi strig: „mi-ai dat, Doamne, Cuvântul, o să-Ți scriu o primăvară!” Fragment din volum: "în sensul cerului multă vreme am crezut că mi s-au tocit aripile sau că mi le legase neputința cu sfori groase sau că tot ea mi le-nchisese în temniță de sticlă multă vreme am crezut că te-am pierdut, cuvântule, sau că te–am lăsat să mori fără să-mi spună cineva ceva multă vreme am crezut… când de fapt bietele aripi tremurau de dor și tu, cuvântule, te-ai ascuns în propria rădăcină dar azi, cuvântule, de azi te fac să crești din nou și să te scalzi în miez de răsărit renaște tu, cuvântule, chiar azi și hai să facem aripile să bată iar în sensul cerului"
