Poate cea mai cunoscută traducătoare din ultimii douăzeci de ani, Antoaneta Ralian vorbește cu dragoste despre cărți pe care le-a redat în română. Se gândește dacă nu cumva ficțiunile la care a lucrat sunt mai reale, pentru ea, decât chiar viața ei. Când vine vorba despre sine, încearcă să nu se pună deloc într-o lumină favorabilă. Vrea să rămână cu picioarele pe pământ. Potrivit educației conservatoare primite, ale cărei urme le resimte și la o vârstă înaintată, nu se iubește mai deloc pe sine. Dar tocmai prin asta i-a cucerit Antoaneta Ralian pe toți cei care au cunoscut-o, direct sau prin traducerile ei. Prima secțiune a cărții de față adună aproape toate textele ocazionale scrise de Antoaneta Ralian în ultimul deceniu de viață. În cea de-a doua secțiune, am pus laolaltă, în ordine cronologică, șapte interviuri pe care traducătoarea le-a acordat, în perioada anilor 2002-2015, diverselor ziare, reviste și bloguri. Îmi exprim speranța că acest volum compozit, alături de numărul impresionant de traduceri, să infirme temerea Antoanetei Ralian cum că posteritatea ar avea o memorie scurtă.- Marius Chivu Fragment din cartea "Nu cred în sfârșitul lumii" de Antoaneta Ralian "CA UN CIOB ÎNFIPT ÎN FUNDUL SUFLETULUI Îndrăgită prima colecție a „primei și primului" mi-a cerut cerut să scriu despre „primul meu job". De ce „job" și nu „slujbă", „post" sau „serviciu"? Mă rog, suntem cu toții UEîști, multilingviști, cultivați, xenofobi, cosmopoliți, trendysti, cool și, mai ales, an-tisnobi. Incontestabil. De altfel, dacă stau bine să mă gândesc, cuvântul „slujba" îți aduce în nări miros de lumânări și de tămâie, „post" îți aduce în urechi ghiorăieli de mațe dintr-o zi lungă ca o zi de post, iar „serviciu" e rudă bună cu „servitute", „servil" și „mai serviți, vă rog". Pe când „job" nu-ți poate evoca decât jobenele de pe vremea lui Dickens. Dar, când spui „job", spui, de fapt, „giob", și „giob" te duce spontan cu gândul la „ciob". Ei bine, primul meu „giob" a fost tăios și înțepător ca un ciob înfipt în fundul... sufletului. Așa cum am mai scris în repetate rânduri, am copilărit și am făcut liceul în orășelul patriarhalo-moldovenesc Român. Răspunsul meu invariabil la stereotipele întrebări de tipul „Ce vrei să te faci când o să fii mare?" era: profesoară. Ca orice elevă de liceu provincială, tocilară, am fost îndrăgostită, pe rând, de profesoara de franceză, de cea de latină și de cea de filosofie. Voiam să fiu și eu că ele. Dar destinul are voința proprie și mână lungă. "
