Nu doar despre bicicleta

Nu doar despre bicicletă. Povestea unui nou început O poveste despre triumf și decădere, despre glorie și disperare.   La 24 de ani, Lance Armstrong era pe cale de a deveni legenda. Dar în octombrie 1996, a fost diagnosticat cu cancer testicular în stadiul patru – șansele de a supraviețui erau mai mici de 40%. Nu doar despre bicicletă este povestea plină de inspirație a unui om care s-a răzvrătit împotriva șanselor acordate de statistică, creându-și propriul drum prin tot ce are viața de oferit: tragedie, transformare, triumf. Este o poveste incredibilă despre curaj, voința și suflet.   Această carte a fost scrisă la scurt timp după câștigarea, de către Lance Armstrong, a Turului Franței 1999. Între timp, Lance Armstrong a câștigat de șapte ori la rând Turul Franței, între anii 1999-2005, stabilind, la acel moment, un record absolut. Însă la 23 august 2012, toate titlurile de după august 1998 i-au fost retrase, dat fiind că a fost găsit vinovat de dopaj de către o instanță judecătorească din SUA. Fragment din cartea "Nu doar despre bicicletă" de Lance Armstrong "N-aveam nici cea mai mică idee în ce mă bag. Când am plecat de acasă, la 18 ani, noțiunea mea de cursă era să mă arunc pe bicicletă și să încep să pedalez. Mi s-a pus eticheta de necioplit, insolent și nerușinat, care m-a urmărit de atunci în permanență, poate pe bună dreptate. Eram foarte tânăr, aveam multe de învățat și am spus și făcut lucruri pe care poate n-ar fi trebuit să le spun sau să le fac. Dar nu pentru că voiam să fiu nemernic, ci pentru că eram din Texas și așa suntem noi. Toro de Texas, cum m-a numit presa spaniolă. În prima mare cursă internațională la care am participat, am făcut tot ce mi-a spus antrenorul să nu fac. Era la Campionatele Mondiale de amatori din 1990, desfășurate în Utsunomiya, Japonia, o cursă de șosea de 185 km, pe un traseu dur cu o ascensiune lungă și dificilă. În plus, era o zi încinsă, cu temperaturi de peste 30°C. Concurăm în calitate de membru al echipei naționale a SUA sub conducerea lui Chris Carmichael, un antrenor tânăr cu par nisipiu și pistrui, pe care nu-l cunoșteam prea bine - și nu-l ascultam. Chris mi-a dat instrucțiuni stricte: trebuia să stau în spatele plutonului cea mai mare parte a cursei și să aștept semnal de la el înainte să fac orice fel de mișcare. Era prea cald și traseul prea dificil pentru a încerca vreo cascadorie trecând în frunte, cu vântul în față. Cel mai Înțelept lucru era să mă țin după ceilalți și să-mi conserv energia. - Vreau să aștepți, mi-a spus Chris. Nu vreau să te văd în față, în bătaia vântului."