„Draga mea, citesc pe nerăsuflate de când m-am trezit. Sunt acolo, în povestea ta, ca și cum aș sta o noapte-ntreagă la taclale cu o prietenă al naibii de deșteaptă, cu toată ființa ei interesantă și incredibil de asumată. O prietenă de care te îndrăgostești iremediabil și despre care știi precis că nu o să te plictisească niciodată, o viață-ntreagă. Și că nu-ți va face niciodată rău, decât când o vezi că-și face ei rău. Citesc și mă tot mir cât de intimă e cartea ta, cât te dezvelești, citesc cu senzația că ți-ai tăiat sternul în două și ne dai acces direct la sufletul tău în cartea asta. Nici nu știu dacă tu îți dai seama că e așa.
E atâta viață în cartea asta, viața adevărată, cu stări pe care le-am trăit și eu, și oricine citește, viața aia adesea nevorbită, doar trăită, încât e aproape ca un film care te deconspiră, nu povestea ălora pe care îi vezi pe ecran.
Îți mulțumesc că mi-ai trimis-o. Că ai scris-o. Că ai înțeles că ești personaj. Că-ți dai voie să trăiești cum se trăiește, nu cum ți-ar recomanda gura lumii, bunicile de la țară, prietenele binevoitoare. Că mai simți vântul, că poți să scrii despre florile pe care ți le cumperi, despre bere, plâns și iubiri. Te las, mai am de citit.“ - Amalia Enache
