Nu ne vom desparti niciodata

Cartea este un amestec halucinant de capcane, suspiciuni, traume și alienare. Este foarte inteligent și ingenios construit cu un final care te face să reiei lectura de la prima pagină. Unele promisiuni sunt făcute pentru a fi încălcate. Crima. Foc. Răzbunare Acestea sunt cele trei obsesii ale lui Alice Monroe. Internată într-un spital de boli mintale pe Savage Isle, Alice este chinuită de incapacitatea de a-și aminti incendiul în care Jason, iubitul ei, a murit. Știe doar că focul a fost pus de sora ei geamăna, Cellie, și ea internată pe Savage Isle, într-un pavilion separat și bine păzit. Dar când Chase, un pacient misterios și charismatic, se învoiește s-o ajute să se răzbune, Alice începe să reconsidere tot ce știe. Scriindu-și povestea trecutului zbuciumat într-un jurnal, e obligată să se confrunte cu adevărurile ascunse. Oare singura persoană în care are încredere nu-i spune decât jumătate din poveste? Nimic nu este cum pare pe Savage Isle și, de acum încolo, nici nu va mai fi. Emiko Jean are mai multe pasiuni. Evident, cea dominantă este cartea - scrie și citește cu egală plăcere. O altă pasiune a ei este entomologia. Emiko locuiește împreună cu soțul în Seattle, Washington, iar înainte de apariția pe lume a copiilor (gemeni) săi, putea fi adesea întâlnită colindând pădurile sălbatice din Pacific Northwest în căutare de molii gigantice și catalogând colonii de insecte rare. Când nu-și urmează pasiunile, este profesor de matematică. Experiența ei cu copiii din centrele de plasament a reprezentat sursa de inspirație pentru acest roman. Fragment din cartea "Nu ne vom despărți niciodată" de Emiko Jean: "Se comportă de parcă îngrijorarea mea e ceva neînsemnat, un lucru făcut din hârtie, plutind în vânt. Mă hotărăsc să nu stărui și-i ofer în schimb un steag de pace. - Monica mi-a zis iar piro, azi-dimineață, la duș. Amelia clătină din cap. - Ce mâncătoare de rahat.  Râsul meu răsună în toată cantina. Sunetul atrage atenția pacienților, care încremenesc, brusc îngrijorați de exuberanța mea. Singura persoană, în afară de Amelia, care nu pare alarmată este Chase. Stă la coadă, așteptându-și tava cu piure și carne misterioasă. Îmi adresează un salut cu două degete, urmat de un rânjet.  Ziua aceasta marchează sfârșitul interdicției de-a primi vizitatori timp de patruzeci și opt de ore. Stau ca pe ghimpi, nerăbdătoare s-o văd pe Sara, asistența mea socială. Orele de vizită sunt după-amiază, târziu. De obicei, imediat după orele de curs. Cine nu are vizitatori trebuie să se întoarcă în camera sa. Însă asistența Dummel îmi strigă numele și sunt escortată, cu ceilalți, în zona de vizite.  Zona de vizite la Savage Isle este foarte drăguță. Este una din puținele încăperi care au mai fost renovate de la deschiderea spitalului încoace. Pereții sunt vopsiți într-un gri-maroniu deschis și grupuri de canapele căptușite excesiv se înșiră pe lângă pereți. Un aparat care vinde cafea și altul cu ceai stau într-un colț.  Și Monica are vizitatori, azi. A venit s-o vadă o întreagă familie. Aversiunea mea pentru ea crește. Ea chițăie de încântare și dă fuga la ei, îmbrățișându-și frățiorul, apoi mama. Sara stă în mijlocul camerei, trupul ei subțire ocupând din ce în ce mai puțin spațiu. Mă îndrept spre ea și mă opresc intimidată în fața ei. E tânăra, probabil la vreo douăzeci și cinci de ani, și frumoasă."