O știam pe Camelia Florescu din scena unde ochii ei, de o rară frumusețe, comunicau povești cu zâne, iar vocea se prezenta sinonima prenumelui. Citindu-i poeziile, descopăr cu bucurie un talent literar autentic, care nu are nevoie de ajustări, întregiri, povețe. Cu genele de iarbă și-așteptare/ Cu ochii de trifoi topit pe geam/ Îmi amintesc de mine în vâltoare/ Cum ierni tocmite aspru răscoleam, scrie în Dragoste cu ferestre deschise Camelia Florescu, amintind melancolii și autoportretizându-se cu înfiorări care mi-l amintesc pe dragul de Serghei Esenin. Versul ei se deschide ca o camelie spre bucuria rostirii. E muzical, iese din sunetul în care conviețuiește cu vocea, fără a-și disputa domeniile. Și au rămas ferestrele deschise/ Pe ziduri sunt doar umbre de sărut / Perdelele cuvintelor permise/ S-au rușinat și-n dor s-au prefăcut. Citiți-o cu drag! Eu așa am făcut. - Lucian Avramescu
