Alecu Ivan Ghilia este un romancier de mare forță, al cărui suflu patetic nu și-a pierdut o iotă din intensitate. EI a excelat cel puțin în două zone ale epicului, și anume în aceea a utopiei de coloratură creștin-ortodoxă și a familiei concepută ca un univers în care relațiile dintre membrii ei cunosc tensiuni și conflicte de un dramatism extrem, dar și momente de armonie și triumf excepționale, care le conferă o aură de mit. Așa se întâmplă și în acest nou roman al său — Nu suntem singuri pe cărare — unde întâlnim o fiică abandonată de soțul ei american cu puțin timp înainte de nașterea fiului lor într-un București haotic, o mamă devotată, capabilă de cele mai mari sacrificii pentru a crea un climat desăvârșit pentru fiică și nepotul ei, un tată singur, după două casnicii ratate, pendulând exasperat între imperativul datoriei paterne și cel al creativității, un prieten de familie pe cât de generos, pe atât de exigent ș.a.m.d. Romanul este o autoficțiune elaborată în registre foarte diferite, de la dramatism la ironie și umor, de la reflexivitate la evocare nostalgică, peste tot și peste toate ridicându-se și coborând o undă de lirism de cea mai pură esență. Și nu e păcat ca un astfel de prozator, care este și un pictor remarcabil, trăiește izolat într-un con de umbră de atâția ani? Ba bine că nu! - Mircea Petean
