Încă joc, totuși, iar acest totuși e încă o vindecare. Încă mai văd scopul ca fiind apariția unui partener de joc care să îmi ceară să măresc miza, să uit de numărătoarea monedelor, să amețesc în vârtejul adrenalinei, care să își joace momentul și nu eternitatea, rolul și nu pietrele de moară. Dar totuși, niciodată să nu arunci pe masa de joc ceva ce nu îți permiți să pierzi. Cât (și când?) mai contează un astfel de clișeu? Contează exact în momentul în care înțelegi, după ce miza ai fost tu însăți, că partenerul de masă era de fapt dealer-ul, pervers deghizat în jucător. - (Maria Petrovna)
