Nu veti avea ura mea

    Antoine Leiris și-a pierdut soția, Helene Muyal-Leiris, pe 13 noiembrie 2015 în atacurile teroriste de la Bataclan, Paris. Răvășit de durere, Leiris scrie o scrisoare deschisă către atacatorii care au omorât-o pe soția lui. El refuză ca această crimă să îi definească viața sau pe cea a copilului lor, în vârstă de numai 17 luni la momentul atacului. Scrisoarea lui este preluată de ziare și televiziuni din întreaga lume ca un manifest împotriva urii.     În acest volum, Leiris spune întreaga poveste a luptei sale cu suferință după pierderea soției lui. Nu veți avea ura mea este o carte de o frumusețe sfâșietoare, despre cum el și fiul lui, Melvil, au supraviețuit durerii. O carte plină de curaj și sinceritate, care răspunde unei întrebări imposibile: cum pot să merg mai departe? O mărturie rară și greu de uitat despre supraviețuire, ce transmite un îndemn universal la speranță. Mesajul lui Leiris este o stea călăuzitoare în aceste vremuri întunecate. Despre cum numai dragostea poate învinge întotdeauna ura.      Fragment din volum:       „Vineri seara ați furat viața unei persoane de excepție, iubirea vieții mele, mama fiului meu, dar nu veți avea ura mea. Nu știu cine sunteți și nu vreau să știu, sunteți niște suflete moarte. Dacă acest Dumnezeu pentru care ucideți voi orbește ne-a creat după chipul său, fiecare glonț tras în corpul soției mele va fi fost o rană în inima lui.      Așa că nu, n-am să vă fac darul de a vă urî. L-ați căutat cu orice preț, dar să răspund urii prin furie ar însemna să cedez aceleiași ignorante care a făcut din voi ceea ce sunteți. Vreți să-mi fie teamă, să mă uit la concetățenii mei cu ochii plini de neîncredere, să-mi sacrific libertatea pentru siguranță. Ați pierdut. Nu m-ați scos din joc.      Am văzut-o azi-dimineață. În sfârșit, după nopți și zile de așteptare. Era la fel de frumoasă ca atunci când a plecat vineri seara, la fel de frumoasă ca atunci când m-am îndrăgostit nebunește de ea, acum mai bine de 12 ani. Bineînțeles că sunt zdrobit de durere, vă recunosc această mică victorie, însă va fi de scurtă durată. Știu că ea ne va însoți în fiecare zi și că ne vom regăsi în paradisul sufletelor libere, unde voi nu veți avea niciodată acces.      Suntem doar doi, fiul meu și cu mine, dar suntem mai puternici decât toate armatele lumii. De altfel, nu mai am timp de pierdut cu voi, trebuie să mă duc la Melvil, care se trezește din somnul de după prânz. Are doar 17 luni, își va mânca gustarea că în fiecare zi, apoi o să mergem să ne jucăm ca în fiecare zi și în fiecare zi a vieții sale acest băiețel vă va sfida fiind fericit și liber. Fiindcă nu, nici ura lui n-o veți avea."