Numarul 22 pe o strada

În ziua liberă înființasem un cerc la noi acasă, numit „fantezie și compuneri”. Invităm elevi care aveau ceva de spus, să prezinte compuneri sau idei nemaiauzite și după ce se citea, noi toți dezbateam subiectul. Schimbăm între noi albume în care scriam ceva unui coleg, sau unei colege, și lipeam imagini decupate din felicitările vechi de Paști sau Crăciun, sau din reviste. Unii puneau și figura lui Moș Gerilă. Eu tocmai scrisesem în albumul unei colege și aveam un nou album al alteia în care să scriu. Îl primisem înapoi pe al meu, în care un coleg îmi scrisese: „Când vei mânca sarmale / și te vei îneca / să îți aduci aminte / de mutra mea” și dedesubt lipise o inimioară. Asta sună altfel decât celelalte dedicații, semăna cu reclamă despre care Bunicu zicea că nu a uitat-o toată viața: „Ori bei bere de Azugă, ori te ia Dracu.” Colecție inițiată de redacția publicației INFINITEZIMAL și coordonată de Sebastian-Vlad Popa.     Fragment din volumul "Numărul 22 pe o stradă" de Adriana Bârna:     “Doctorul Lazăr era și caricaturist, își expunea caricaturile la intrarea în spital. Am râs de câteva ori văzând portretele altor medici pe care îi cunoșteam. Mama m-a dus la cabinetul lui unde am cunoscut-o pe Ligia, o fetiță delicată, care se juca singură într-o sală. Ne-am jucat împreună și apoi a trebuit să iau loc pe scaun pentru un consult. Am venit și a doua oară cu mama și domnul doctor mi-a făcut anestezia. Urma să mi se scoată amigdalele. Am sărit și am tulit-o mișelește sărind peste jucăriile Ligiei, pe lângă mama, și am luat-o la fugă până când n-am mai putut să merg. Am intrat după o poartă în Hrube și m-am așezat cu genunchii la gură, să-mi trag sufletul. Când m-a luat mama, nu după mult timp, aproape că m-am predat ei, pentru că în casa aceea în care mă aciuasem nu puteam rămâne că era gălăgie. Era casa unor țigani care făceau tingiri. Am executat pedeapsa și am fost iertată, că am plecat în vacanța de primăvară la Cluj împreună cu mama sa îi vedem pe unchiul Cornel, pe tușa Aurica, sora mamei, și pe Puiu, verișorul meu. Unchiul Cornel era ORL-ist și de două ori l-am vizitat la cabinet, dar nu avea jucării, doar instrumentarul de metal, linguri și trompetele cu care își scobea pacienții în gât, în nas sau în urechi.     Noi am plecat în Grădina Botanică, apoi acasă pe strada Șincai care mirosea toată a vanilie, pentru că există acolo un laborator de cofetărie, la o casă. Unchiul Cornel a venit acasă târziu după consultații și după ce a făcut piață cu lunetă cu lanterna uitată pe cap. Când a ajuns cu lanterna aprinsă în frunte, mătușa mea l-a certat toată ziua toca-tocă-tocă și unchiul a povestit că nu și-a dat seama că nu și-a dat-o jos, dar a văzut în piață cum se uită femeia aia la el, când alegea pătrunjeii. Unchiul meu era un om distrat, ca marii savanți, și citea în fiecare zi cărți de specialitate. Avea o mustăcioară ca Hitler, era subțiratec și atos. Când am ajuns a treia oară la cabinet, sora Victoria m-a legat fedeleș, mi-a pus căluș în gură și unchiul mi-a scos amigdalele. Dintr-odată lumea s-a împărțit în două: eu și ceilalți care mă trădaseră. Supărarea mare era că verișorul meu Puiu, care era și el copil, nu m-a prevenit ca să pot să fug. Nu mai puteam să am încredere în nimeni-nimeni. Drept răzbunare, nu mai voiam să mă fac doctoriță, ci trapezistă la circ. Să afle toată lumea!”