Numele altora

Numele altora. Povestiri (in principiu) scurte Cand Cosmin Leucuta mi-a spus ca pregateste o carte de proza scurta, m-am mirat putin, recunosc. Nu de alta, dar stiam, din discutiile noastre si din ceea ce publicase el pana atunci, ca e genul de scriitor caruia ii place sa se-ntinda cu o poveste pe sute de pagini. Ei, asa mirat si curios cum eram, m-am apucat sa citesc. Cateva impresii, la cald: Situatiile ridicole sunt favoritele lui Leucuta. Am ras – intamplarile caraghioase ale unora sunt o bucurie pentru ceilalti, ce mai. Un alt punct forte: dialogurile. Sunt smechere, omul stie ce face, ai impresia ca e fan Larry David. N-o s-o lungesc – de situatii absurde si dialoguri bune avem parte in multe carti. As spune, mai degraba, ca exista in Numele altora o chestie aparte pe care, iata, nu-mi aduc aminte s-o fi simtit in scrierile anterioare ale lui Cosmin Leucuta. Cele mai multe dintre personajele din carte (de la oameni obisnuiti la Dumnezeu) se vor (sau se cred) cand dure, cand abile, cand descurcarete, cand atotstiutoare, cand super-spontane. Uneori, atitudinea lor nu se schimba mai deloc pana la finalul povestirilor. E OK si-asa. Daaar, cand blandetea (a personajelor / a autorului) apare in peisaj ca o ceata sau, daca vreti, ca norul de pe coperta, povestirile devin sclipitoare.   Da, blandetea. Cea care sta in calea reusitelor noastre. Care (ne) incurca si (ne) tradeaza. Si care, drept sa spun, (ma) emotioneaza. - Bogdan Munteanu