Cartea O cale ingusta spre nordul indepartat PDF

•  Autor distins  cu Booker Prize pentru literatură În mijlocul lagărului de prizonieri de război condamnați să construiască o cale ferată între Birmania și Thailanda, cunoscută sub numele de Calea ferată a morții, chirurgul Dorrigo Evans, comandantul lagărului, este torturat de povestea de dragoste pe care a trăit-o cu tânăra soție a unchiului său cu doi ani în urmă. În strădania lui de a-și salva oamenii de înfometare, de holeră, de persecuții, Dorrigo primește o scrisoare care îi schimbă pentru totdeauna cursul vieții. O poveste despre dragoste și moarte cu multiplele lor fațete, despre război și despre adevăr, în care eroul își trăiește experiența de viață numai pentru a descoperi tot ceea ce a pierdut. Romanul lui Flanagan reprezintă un moment de cotitură în literatura australiană. - Peter Carey O adevărată capodoperă. - The Guardian Fragment din romanul "O cale îngustă spre nordul îndepărtat" de Richard Flanagan: ”Se auzi un zgomot. Nimeni nu mișcă. Nimeni nu vorbi. Un prizonier din primul rând se prăbușise la pământ. Nakarnura se apropie cu pași mari, pe lângă șirul de prizonieri, până ajunse la el. Kurra! urlă Nakamura. Când nu primi nici un răspuns, nici la al doilea urlet maiorul japonez îl izbi cu piciorul în burtă. Prizonierul se ridică anevoie și apoi căzu din nou. Nakamura îl izbi și mai tare. Din nou prizonierul se ridică în picioare și din nou căzu la pământ. Ochii imenși, îngălbeniți, îi ieșeau din orbite ca niște mingi de golf murdare — obiecte ciudate, pierdute, dintr-o altă lume și nici o lovitură nici un urlet de-al lui Nakamura nu mai reușiră să-l miște de acolo. Fața suptă și obrajii scofâlciți făceau ca maxilarul să pară uriaș. Ca un rat de mistreț. Malnutriție, gândi Dorrigo Evans, care îl urmase pe Nakamura și acum îngenunchea între el și prizonier. Omul zăcea în noroi, inert. Corpul lui era o ruină, acoperit de răni și ulcerații, pielea i se lua la cea mai mică atingere. Pelagră, beri-beri și Dumnezeu mai știe ce gândi Dorrigo. Fesele omului arătau ca două cabluri anusul ieșea în afară ca nodul unei funii jegoase. Un lichid urât mirositor, cafeniu, i se scurgea din gambele ca niște bețe. Dizenterie amoebică. Dorrigo Evans luă în brațe simulacrul de om, se îndreptă de spate și se întoarse spre Nakamura. Bolnavul atârnă de el ca o boccea mânjită de noroi, plină cu vreascuri. 399 de oameni, spuse Evans. Nakamura era înalt pentru un militar japonez, avea poate un metru optzeci, și era bine clădit. Fukuhara începu să traducă, dar Nakamura ridică o mână și îl opri. Se întoarse spre Dorrigo Evans și îl plesni peste față. Acest om este prea bolnav ca să muncească pentru niponi, domnule maior. Nakamura îl plesni din nou. Și, în timp ce Nakamura continua să-l plesnească, Evans se concentra să nu-l scape din brațe pe bolnav. La înălțimea lui de un metru nouăzeci, Dorrigo Evans era înalt pentru un australian. La început, diferența de înălțime atenua loviturile, dar, treptat, acestea începură să-și facă efectul. Încerca să stea bine pe picioare, la următoarea lovitură, să-și păstreze echilibrul, să nu accepte durerea, de parcă ar fi participat la un joc. Dar nu era un joc, era orice, numai joc nu, iar el știa asta prea bine. Într-un fel, simțea că e pedepsit pe bună dreptate. Fiindcă mințise. Fiindcă 363 nu era numărul real. Și nici 399. Fiindcă numărul real, gândi Dorrigo Evans, era zero. Nici un prizonier nu putea face ce voiau japonezii. Toți sufereau mai mult sau mai puțin de malnutriție și alte boli. Evans jucaa pentru ei, cum juca mereu, fiindcă atât putea face.” Colecţia Premium a Editurii Literă, dedicată literaturii clasice şi contemporane capătă tot mai multă notorietate şi stârneşte curiozitatea cititorilor prin performanţa de a traduce şi a publica autori de actualitate, trendesetteri sau autori recompensaţi cu premii literare prestigioase. După ce, în luna septembrie, am propus spre discuţii, la Clubul de Lectură de la Librăria Şt.O.Iosif Braşov romanul Donnei Tartt (care a primit Pulitzerul pe anul 2014) nu am rezistat, pentru ediţia din luna octombrie a aceluiaşi eveniment, să nu alegem o carte scrisă de un scriitor puţin cunoscut publicului român, premiat cu Man Booker tot în 2014, anume O cale îngustă spre nordul îndepărtat. Povestea fragmentată a lui Richard Flanagan glisează planurile temporale şi perspectivele şi propune o călătorie emoţionantă şi dură în acelaşi timp în infernurile mai puţin cunoscute ale celui de-al Doilea Război Mondial, în inima Asiei, în lagărele de muncă înfiinţate de japoenzi. Personajul principal al naraţiunii este Dorrigo Evans, născut în Tasmania, înrolat în armata australiană, capturat de forţele japoneze, ajuns şef de pluton al prizonierilor într-un lagăr ataşat construcţiei căii ferate din Birmania, supravieţuitor al ororilor, chirurg strălucit, considerat erou naţional australian după încheierea războiului. Istoria sa, de la fragmentele copilăriei, la tinereţea promiţătoare, la chinurile trăite în lagăr şi mai apoi la notorietatea şi aparența prosperitate postbelică sunt urmărite într-o manieră de tip puzzle, în care piesele narative se întretaie, se amestecă, urmând să întregească portretul personajului (şi nu numai al lui) de abia la final. Din acest punct de vedere, lectura romanului lui Flanangan este relativ anevoioasă: cititorii călătoresc în timp şi în spaţiu, din anii antebelici în cei postbelici şi din nou în mijlocul celei de-a doua conflagraţii mondiale, din inima junglelor bântuite de holeră şi violenţă, în calmul chic al oraşelor australiene şi chiar în Japonia decimată de înfrângerea atomică într-un du-te vino ciclic cu care trebuie să te obişnuieşti. Însă odată ce cititorul acceptă această provocare a relatării fragmentate, el va fi pe deplin imersat într-o poveste care nu mizează pe clişee. Dincolo de faptul că ne introduce într-un univers exotic care păstrează reperele privaţiunilor şi violenţelor fără margini, în construcţia unui proiect absurd, aşa cum este calea ferată din Birmania (care pare a fi de fapt, tot un câmp de luptă, de data aceasta cu natura şi boală, generat de aspiraţiile imperialiste ale Japoniei de a crea un soi de cale regală în inima Asiei), povestea lui Flanagan este fascinantă pe de o parte prin felul visceral, poetic în care descrie viaţa de lagăr: o viaţă traversată de noroaie înspumate, de norme de lucru copleşitoare, de potopuri care sună că spargerea a mii de farfurii, o existenţă cotidiană în care prizonierii sunt decimaţi de dizenterie şi holeră, căzând uneori în sinistrele şanţuri-latrine benjo. E vorba de o existență în care prizonierii sunt bătuţi pentru că nu au îndoit regulamentar un colţ de pătură, în care absenţa erecţiilor cu lunile e un indicator curios dar convingător al slăbiciunii prizonierilor. Bătaia, frica, foamea sunt la ordinea zilei printre prizonieri aşa cum amfetaminele, ambiţia şi malaria aduc la incandescenţă minţile executanţilor japonezi, îmbătaţi de cultul datoriei şi al respectării regulamentelor (comportamentul lor include și şi respectul pentru un soi de cod universal al onoarei inclusiv în ceea ce-i priveşte pe deţinuţi). Pe de altă parte, romanul lui Flanagan este interesant pentru că nu mizează pe clişee, pe contraste categoriale clasice şi ofertante pentru o poveste cu prizonieri de lagăr. Mai precis, scriitorul australian nu conturează antiteze foarte clare: victime-călăi, creionate în tuşe alb negru şi chiar ajunge să demitizeze imaginea eroului înţelepţit de suferinţă, care oferă pilde morale pentru urmaşi. Responsabilii japonezi nu par a fi toţi degustători maniaci ai violenţei, unii sunt iubitori de poezie (însuşi titlul romanului este de fapt titlul unui haiku semnat de Bushido şi îndrăgit de un gradat al lagărului), ei sunt încredinţaţi de misiunea importantă la care participă alături de prizonieri, fără să o considere un pretext pentru a-i ucide. Aşa cum ne relevă ultima parte a romanului, unul dintre torţionarii notorii ajunge să ducă o viaţă paşnică, să descopere blândeţea alături de soţie şi vechii camarazi, chiar şi bolnav de cancer (este un truc narativ şi psihologic pe care Flanagan îl lansează cu măiestrie în acest caz: acela de a privi torţionarul în multidimensionalitatea lui -atât în calitate de criminal dar şi în calitate de familist capabil de sentimente umane). Pe de altă parte strălucitul martir Dorrigo Evans, cel care îşi salvează camarazii prin intervenţii chirurgicale la limită, cu amputări făcute la lumina lanternei, șuturi executate cu maţe de porc şi perfuzii prin lemne de bambus, cel care supravieţuieşte demn ororilor lagărului, în ciuda faptului că obţine faimă şi respect social după război, notorietatea profesională fără precedent, el rămâne bântuit de o umbră a nefericirii, de o poveste de dragoste de tinereţe, uşor enigmatică, neîmplinită care îl face să devină un afemeiat incurabil şi să trăiască însingurarea şi lipsa de sens în cuplu, chiar şi după ce a lăsat în urmă fantomele lagărului. Richard Flanagan ne oferă un roman despre frumuseţea care îşi face loc în cele mai vitrege condiţii, un roman despre potenţialul creator şi distructiv al naturii umane, despre impactul la fel de puternic pe care îl au evenimentele istorice la scară largă dar şi evenimentele personale, intime, precum dramele amoroase şi, nu în ultimul rând, un roman optimist şi pesimist deopotrivă despre futilitatea şi fragilitatea memoriei: pentru supravieţuitorii lagărului, amintirea celor mai negri ani se va estompa până la calitatea unor ecouri abstracte, devenind , la fel ca şi calea ferată, la fel ca metafora surprinsă de haiku japonez doar o cale îngustă spre un nord îndepărtat. Sever Gulea, pentru blog.libris.ro