O fecioara nesabuita

    Bogat în elemente autobiografice, romanul O fecioară nesăbuită evocă scene din viața unei familii de evrei peregrinînd în perioada interbelică prin Haga, Anvers și Berlin. Vocea care povestește este a lui Gîttel, o față de doisprezece ani pe care pasiunea pentru muzică o apropie de oameni, dar îi oferă și refugiu atunci cînd lumea din jur devine amenințătoare. Părinții ei se ciondănesc fără oprire, așa că, după fiecare ceartă mai serioasă, mama își ia fiica și se mută pentru cîteva săptămîni la rudele din Anvers. Gîttel ajunge astfel să fie invitată de un fost prieten al tatălui ei să cînte la pian pentru Lucie, fiica lui de douăzeci și nouă de ani. Între cele două tinere pare să se lege o prietenie strînsă, însă Gîttel își vede înșelată încrederea, ca din senin, în cel mai crud chip cu putință. Scris cu verva ironică și umor, romanul Idei Simons este povestea unei adolescente aflate în căutarea unui loc sigur în vremuri nesigure și într-o lume în care haosul e pe cale să se dezlănțuie.     Fragment din roman:       “Lucie avea să-mi spună mai târziu că venise la sinagoga în acea dimineață de sâmbătă doar ca să mă cunoască. De obicei nu venea, iar apariția ei neașteptată stârnise oarecare valvă, deși se așezase în liniște pe ultimul rând de bănci, tocmai pentru a nu atrage atenția.     Când eram în vizită la bunica, trebuia s-o însoțesc în fiecare săptămână la sul. Pe atunci, ebraica încă nu se preda în mod obișnuit ca o limbă vie și, de aceea, deși învățasem să citesc, nu puteam să urmăresc slujba; pierdeam imediat firul și-atunci mă uitam pe furiș la bunica — când dădea foaia în cartea ei de rugăciuni, dădeam și eu foaia într-a mea. Fiind foarte pioasă, n-aș fi îndrăznit să recunosc față de nimeni, cu atât mai puțin față de mine însămi, că slujba mi se părea nesfârșit de lungă.     Fiindcă una dintre regulile cultului nostru e ca bărbații și femeile să stea separat, urcam de fiecare dată pe o scară lungă ca să ajungem în spațiul rezervat femeilor și ne așezam în spatele unui grilaj care trebuia să ne protejeze de eventualele priviri lacome ale bărbaților așezați sub noi. Dacă îmi aduc aminte de frumusețea exterioară prezență în sectorul nostru, cred că și fără grilaj acele priviri n-ar fi însemnat cine știe ce primejdie.      După o vreme trebuia să folosesc tot felul de mijloace pentru a nu adormi. Mai întâi, printre barele grilajului, îi căutăm cu ochii pe băncile destinate bărbaților pe unchii mei și alți bărbați pe care îi cunoșteam. Erau îmbrăcați în costume solemne, întunecate la culoare, iar pe după umeri aveau niște eșarfe pentru rugăciune, într-un amestec de negru și alb. Pe cap purtau kippahl sau acel soi de pălării negre, de fetru, care mai târziu aveau să intre în grațiile unui ministru englez și să-i poarte numele.”