O filosofie a riscului

   Adorno respinge idealul certitudinii în filosofie propriu raționalismului clasic, precum și orice formă constrîngătoare a gîndirii (logica formală, deducția) corespunzătoare acestui ideal. Filosofia trebuie, după Adorno, să accepte riscul de a greși, numai astfel poate ajunge la ceva nou.    O noțiune împrumutată din lingvistică, parataxa (simpla juxtapunere a două propoziții, fără ca una să fie subordonată celeilalte) reprezintă modelul, figura generală a gîndirii lui Adorno. Ea prezidează atît în construcția operelor sale cît și la sintaxa propriului scris. Formele predilecte de expresie sunt la Adorno fragmentul și eseul, opuse spiritului sistematic.     Fragment din volum:       “OM ȘI NATURA ÎN VIZIUNEA LUI ADORNO        Reflecția asupra raportului dintre om și natura ocupă un loc dintre cele mai importante în filosofia lui Adorno. În cadrul acesteia, conceptul dominării naturii (Naturbeherrschung) a fost încă de la început, cel puțin de la cartea sa despre Kierkegaard (Konstruktion des Ästhetischen bei Kierkegaard, 1931), definitoriu.     Dominarea (sau oprimarea) naturii este pentru Adorno râul radical, protestul împotriva acesteia regăsindu-se în toate ramificațiile filosofiei sale.     Chiar arta, reprezentată de Adorno mai ales ca un principiu mîntuitor, care s-ar opune dominării naturii, participă, din alt punct de vedere, la dominare pentru că „taie în carnea viului, îl ciuntește" (Ästhetische Theorie, 217) potrivit legilor formei. „Cu cît forma este mai pură, mai mare autonomia operei, cu atît sunt mai crude" (Ästhetische Theorie, 80. De aici înainte voi cîta această lucrare cu prescurtarea Äst.).     Trebuie să atrag atenția de la început că critica dominării naturii nu are legătură cu ecologismul actual sau cu criza ecologică, care nici nu există atunci cînd ideea oprimării naturii apare la Adorno. Este un concept speculativ, legat mai degrabă de tradiția filosofiei clasice germane, de problematica proprie acesteia privind relația dintre spirit și natural.     Pe de altă parte, cel puțin de la Dialektik der Aufklärung (1947), critica dominării naturii se integrează la Adorno criticii societății burgheze: „aparatul tehnic și grupele sociale care dispun de ele [...] puterea economică [...] duc puterea societății asupra naturii la o înălțime niciodată bănuită" (Dialektik der Aufklärung, p. 4).     Într-adevăr, extinderea neîncetată a „stăpînirii naturii", în sensul supunerii și transformării ei potrivit scopurilor omului, este opera capitalismului, a burgheziei. Dar aceasta înseamnă tocmai progresul, tot mai rapid, în special al tehnicii și ridicarea subsecventă a nivelului de trai. Adorno și Horkheimer recunosc: „Dependenta de natură a omului nu poate fi separată astăzi de progresul social" (op. cit., p. 4, trad. de Andrei Cornea)."