O iubire fara sfarsit

     Ce se întâmplă cu noi după ce murim? Chris Nielsen nu avea nici cea mai vagă idee până când un accident survenit pe neașteptate i-a curmat viața, despărțindu-l de preaiubita lui soție, Ann. Acum Chris trebuie să descopere natura adevărată a vieții după moarte. Sufletul lui călătorește într-o dimensiune în care înțelege că emoțiile și gândurile sunt creatoare în plan fizic, iar experiența legăturii sufletești dintre el și soția lui continuă și dincolo de planul material. Înțelege că totul este mental și ca lumea gândurilor, a conștiinței, este adevărata realitate care poate fi modelată și transformată în mod conștient.     Însă nici Raiul nu este Răi fără soția lui, Ann, iar când tragedia amenința să distrugă pentru totdeauna conexiunea dintre ei, Chris își riscă sufletul ca să o salveze pe Ann de la o deznădejde veșnică. Experiențele prin care trece în drumul său prin lad ne transmit tuturor un mesaj autentic: în fața iubirii adevărate și a conexiunii sufletești profunde nu există obstacole care să nu poată fi depășite.       Fragment din volum:       „Timpul, cu numeroasele lui încercări, făcea din nou parte din viața mea.     Eram în oraș și mă plimbam în sus și în jos prin fața unei clădiri, pradă neliniștii. Albert era înăuntru și încerca să stabilească o legătură mentală cu Ann. Mă avertizase nu o dată că, foarte probabil, o să fiu dezarnagit de rezultat. Nu mai văzuse pe nimeni care să reușească o conexiune mentală cu cineva de pe tărâmul inferior. Anumiți oameni puteau să se ducă acolo, printre care și el. Dar nu puteau să găsească dinainte pe cineva anume, întrucât comunicarea cu cei de pe tărâmul inferior era blocată de izolarea în care ei se ferecau de bunăvoie.     Numai dacă ei cereau ajutor...     Am fost nevoit să mă prăbușesc pe o bancă, pentru că sfârșeala — o senzație de apăsare lăuntrică — revenise și ea. Am închis ochii și m-am rugat ca Albert să facă ceva și să o găsească.     Pe Ann a mea.     În momentul în care i-am rostit numele în gând, am avut o viziune care mi-a invadat întreaga conștiință: stăteam amândoi în pat, eu cu brațul petrecut pe după umerii ei, și ne uităm la televizor.     Iarăși adormise. Mereu adormea când o luăm în brațe și se cuibărea cu capul pe pieptul meu. Nu o trezeam niciodată. Nici acum nu am trezit-o. Ca de fiecare dată, am rămas nemișcat și am privit-o cum doarme, uitând complet de televizor. Ca de obicei, ușor-ușor, ochii au început să mi se umple de lacrimi. Ce dacă avea fire de păr argintiu, ce dacă îi apăruseră primele riduri, când dormea avea întotdeauna întipărită pe chip expresia aceea de copil încrezător.     Cel puțin când dormea în brațele mele.     Mă ținea strâns de mână, așa cum făcea adesea, iar degetele îi zvâcneau la răstimpuri. Deși mă durea mână de la strânsoarea ei, nu făceam nicio mișcare. Mai bine să mă doară mâna decât să o trezesc."