„Puțini poeți au, ca Adrian Bodnaru, un stil numai al lor, un idiolect. Făcînd abstracție de vocabular (care nu spune mare lucru despre structura unei poezii), sintaxa lui e una dislocată, abruptă, ruptă, întreruptă... Retoric vorbind, figurile-i de predilecție sunt tmeza și hiperbatul – adică „taietura“ și „trecere dincolo, ieșire (din cadru), depășire”.
Ceea ce presupune un, dacă vreți, „sadism” față de sintaxa unanimă și de obștescul material verbal. În care el, poetul, tăia ca-n carne vie. Verbul din urmă e la imperfect pentru că, azi, Adrian Bodnaru, fără să fie mai blajin, mai molcom, mai netăios, mai puțin... tmezo-hiperbatic în ceea ce privește scriitura, va fi trecut din geometrismul cutărui stil cvasicubist, constînd în angularități, în colțuri, muchii, unghiuri (ba chiar unghii!), într-o Kugelgeometrie mai blîndă, în care prevalează sfera, ovalul, curba și voluta, sinuozitățile sau tandrele meandre. Chiar exercițiul voluntar (și atitudinea voluntaristă) din care decurgea pecetea-i stilistică atît de proprie, s-a(u) atenuat, cu timpul, în favoarea unei benefice mansuetudini, a unei împăcări cu lumea (ca și cu soarta-i ca atare), a unei resemnări firești, ce e un fel de oboseală a simțurilor și a cărnii. Adrian Bodnaru pare-a scrie „la spartul nunții, în cămara“, la ceasul zorilor mahmuri, în cenușiu și abandon. Universu-i este unul familiar, anodin, prozaic, fără „glorie“ – dar, ca în poezia lui Bacovia, generator al unei atmosfere stranii și înlănțuitoare, aproape magice, de neuitat.” (Șerban Foarță)
Sintaxa contorsionată, răsucirea violentă a lexicului, privirea piezișă spre amănuntul vieții, spre fragmentele greu accesibile ale (în)vizibilului trădează, la Adrian Bodnaru, o problematică raportare la ceea ce, prețios, se numește ontologic. O veșnică fugă spre margine, o pătinare vicioasă pe buza prăpastiei asigură combustia internă a poemului. Delicat că o stampă japoneză, sensul poetic e și inamicul propriei forme: virulent, șocant, agresiv cu program. (Mircea Mihăieș)
Din distanța (nu din fractură!) dintre cuvinte se nasc în poezia lui Bodnaru o tensiune și un arc electric, ca acelea dintre polii unei baterii Volta. Un arc electric se creează din relația dintre discurs și ontologic, ceea ce face ca poezia lui Adrian Bodnaru să se constituie într-un corp extrem de frumos și de elegant, cu largă autonomie față de ordinea sintactică a lumii. (Ion Mureșan)
