O mie de femei albe

Romanul de debut al lui Jim Fergus, bestsellerul O mie de femei albe, apărut în 1998 și vândut în peste 700 000 de exemplare in SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. Traducerea franceză (2000) a fost distinsă cu Prix du meilleur premier român etranger și a fost pe lista de bestselleruri pentru 57 de săptămâni. Pornind de la incitanta poveste a o mie de femei albe care sunt trimise în preriile din Vest pentru a deveni soții de indieni, în cadrul unui program guvernamental din timpul președintelui Grant, Jim Fergus redă cu mult har un episod tragic din istoria americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Evenimentele sunt relatate din perspectiva jurnalului tinerei May Dodd, pe care prejudecățile vremii o forțează să ajungă într-un spital de nebuni, de unde se poate salva doar prin acceptarea traiului în pustiu, alături de un trib de indieni Cheyenne. Traducere și note de Iulia Vladimirov     Fragment din romanul "O mie de femei albe" de Jim Fergus:       „1 august 1875     În ultimele șase zile, tabără a rămas așezată lângă Tongue River. Aceasta a fost cea mai lungă perioadă în care am stat într-un singur loc, din momentul plecării. Este un ținut minunat, aflat într-o depresiune de la poalele munților, unde suntem bine protejați de vânt și intemperii. Mica vale e verde și bogată în vegetație, cu destulă iarbă pentru cai, străjuită de coline și stânci, iar de o parte și de alta a răului se întind plopi uriași, ale căror frunze foșnesc ușor la cea mai blândă suflare de vânt.      În fiecare dimineață, odată cu ivirea zorilor – acel moment al zilei care îmi place cel mai mult merg la un iaz de pe râu, înainte ca toată lumea să se trezească, și iau apa proaspătă. Pitulicile abia-și încep cântecele vesele de dimineață, iar lăcarii scânteiază ca lumina unor flăcări galbene și strălucitoare pe ramurile verzi ale sălciilor. De multe ori, atunci când mă apropii, ratele, gâștele sau cocorii își iau zborul; uneori, câte o căprioară cu puiul ei sare de pe marginea apei, iar cozile li se zăresc apoi prin frunziș. Pe malul râului, rândunelele se avântă din cuiburi spre stâncile nisipoase ca să culeagă din zbor insecte, iar păstrăvii din iaz, ridicându-se deasupra apei, lasă în urmă cercuri concentrice. Cobor vasul pântecos în apă rece, care curge la vale și trage după ea urciorul, pe măsură ce se umple. Simt că sunt o parte a acestei lumi, trasă în jos precum vasul acela, ca să mă umplu de viață.     Este cel mai potrivit moment pentru a face însemnări în jurnal – câteva minute furate începutului de zi, înainte să înceapă forfota și agitația vieții din tabără. Stau pe o piatră de unde pot vedea heleșteul și răul. Aerul e liniștit și rece, iar malurile stâncoase se pierd în umbră, căci soarele încă nu a urcat deasupra lor. Până și nelipsitele adieri ale vântului de prerie sunt acum departe...     Uneori, în zori, vine și Helen Flight alături de mine, pe piatră,  ca să deseneze păsări. Dacă nu facem zgomot, cocorii suri și albi se  întorc pe iaz, alături de starcul albastru și starcul-de-noapte, rațe și gâște de variate feluri. Helen își ține caietul cu schițe deschis pe genunchi, pipa prinsă bine între dinți, iar sprâncenele ridicate, ca întotdeauna, în semn de plăcută așteptare, de parcă în jurul ei  ar petrece lucruri cu totul ieșite din comun. La răstimpuri, când mă opresc din scris, îmi ia ușor caietul din poală și creionează iute câte o pasăre pe margine – o rândunică țâșnind după insectele de la suprafața apei ori un pescăruș pe creanga unui copac, cu un pește în cioc.     — Cine știe, Mesoke, îmi spuse ea, înapoindu-mi caietul, poate noi două ar trebui să ne gândim la o colaborare. Viața unei femei printre sălbaticii din preriile de vest, cam așa ar suna titlul; autoarea textului, doamna May „Rândunică" Dodd Micul Lup, cu ilustrații ale doamnei Helen Elizabeth „Femeia-Pasare-Tămăduitoare" Flight Mistreț.     — Splendida idee, Helen! am răspuns eu voioasă. Cu siguranță va ajunge o lucrare de referință a literaturii de frontieră!     — Din nefericire, nu prea mă pricep să desenez oameni, zise Helen. Vreau să spun că m-am simțit mereu în largul meu redând animale și, mai cu seamă, păsări. Odată am pictat un tablou ce o înfățișă în întregime pe amica mea, doamna Ann Hall of Sunderland, care, privindu-l întâia oară, a exclamat: „Vai, de mine, Helen, arăt exact ca un lopătar roziu!"     În afară de Helen, dacă rămân pe piatra mea mai mult timp, ni se alătura Gretchen, Sara, Martha, Daisy sau Phemie. Așa se face că o parte din noi ne regăsim adesea aici, ca într-un club de dimineață al fetelor, al cărui președinte autoproclamat sunt eu.     Din fericire, Daisy și-a revenit în bună măsură după noaptea aceea de coșmar, când căzuse pradă păgânilor beți, devenind, totodată, mult mai înțelegătoare. În chip straniu (deși, având în vedere situația în care ne aflăm, ce ar mai putea fi straniu?), după noaptea „accidentului", s-a împrietenit cu Phemie.”