Pe 12 decembrie 1941, nava Strumă părăsea Portul Constanța. La bordul ei se aflau aproape opt sute de evrei români, visând la o viață mai bună, la un destin în siguranță. Plecau spre Palestina. Din cauza situației politice din acele vremuri și a presiunilor britanice, nava este ținută în loc timp de 10 săptămâni în Istanbul. Pe 23 februarie, 1942, seara, navei Struma i se taie ancora și este tractată în afara portului, la circa 10 kilometri de coastă. Cei opt sute de evrei români rămân abandonați în mijlocul apelor tot restul nopții, ca apoi, în dimineața următoare, să fie trimisă o torpilă ce îi lovește din plin, scufundând vasul Struma ca și când nici nu ar fi fost. Doar un tânăr supraviețuiește tragediei, un băiat de optsprezece ani, cu numele de David Stoliar, singurul care ajunge mai târziu în America. Acest roman nu este despre Strumă, nu este nici măcar despre acele sute de suflete inocente ce își căutau salvarea în altă țară, pe alte meleaguri. Această carte este despre mine și căutările mele, despre personaje ce însumează întrebări ce vor rămâne fără de răspuns, asemeni vasului Struma ce se leagănă dezolat în brațe înspumate. Anton Cehov, prozator și dramaturg rus, a spus că un scriitor își „cuibărește minciunile” în începutul și sfârșitul poveștii abia scrise, dar dacă tăi începutul și sfârșitul, dacă îl azvârli la o parte, doar atunci poți găsi adevărul, doar atunci afli omul de după condei. Acolo mă ascund eu, că în gaura de iepure a lui Alice, între dilemele propriilor personaje fictive, între emoții și bucurii trecătoare. Acolo îmi tăinuiesc esența.
