Ca să scape din Europa măcinată de război și să ajungă în Țara Sfântă, femei și bărbați aleg căsătoria de formă. Zeev Feinberg abia așteaptă să se întoarcă acasă la o fată a cărei piele miroase a portocale. Iacov Marcovici, cel mai banal om din lume, trebuie să se supună și el căsătoriei aranjate. Dar ițele destinului sunt mult mai încurcate decât ar fi bănuit... Războaiele, secretele și tragediile se împletesc cu tandrețe și umor într-un roman care spune o poveste de neuitat despre suferințe, pierderi, dorințe și speranțe și mai ales despre căutarea iubirii. Fragment din roman: „Războiul dintre Bella Marcovici și Iacov Marcovici era lung și greu. Numele acelui război nu e necunoscut pentru că ar fi lipsit de lupte pe viață și pe moarte, de manevre sofisticate sau de jertfe amare. Ghinionul Bellei Marcovici era că războiul avea loc într-un timp în care toți se luptau cu toți. Evreii din Europa se luptau pentru supraviețuire. Francezii, pentru picul de onoare care le mai rămăsese. Rușii, pentru stepele lor înghețate. Britanicii se luptau pentru imperiu. Și în timp ce ei se luptau se luptau și toți ceilalți - chinezii cu japonezii și indienii cu africanii. Continuau, bineînțeles, și războielile obișnuite - lupii se luptau ca să sfâșie, iepurii, ca să nu fie sfâșiați. Peștii mari mâncau peștii mai puțin mari. Păsările de pradă își aruncau umbra asupra rozătoarelor de câmp. Iar în tot acest timp Bella Marcovici continuă să lupte pentru libertatea ei. Și, cu toate că acest război nu e consemnat în documente oficiale - niciun cuvânt în presă sau în cărțile despre natura sătenii îl urmăreau totuși mereu cu interes. - Auzi, ieri iar n-a dormit acasă. - Lumina a fost aprinsă la el până la trei fără un sfert! - O să-l omoare cu flirturile ei. - Da' cum rămâne cu ce-i face el? E mult mai rău! Sătenii erau scârbiți de ce-i făcuse Iacov Marcovici Bellei. Atât de scârbiți, că nu lăsau povestea să se odihnească nici măcar o clipă. Când îl vedeau pe stradă, dădeau din cap a reproș, când îl vedeau la câmp, lucrându-și pământul, tațâiau supărați. Când se lăsă tăcere la masă, era suficient să-i pomenească unul numele și spiritele se aprindeau imediat, ardeau că focul și mocneau cum mai mocnește focul după ospăț. Dacă se contraziceau doi și se ajungea la ceartă, atunci unul dintre ei caută să-l aducă în discuție pe Iacov Marcovici și imediat subiectul conversat era uitat, iar cei doi erau deja după ocări și după tâtăit din limbă.”
