O scrisoare pierduta

O scrisoare pierduta: comedie in patru acte. Intr-un orasel de munte, ori Piatra Neamt, ori Curtea de Arges, dar in Romania politica e peste tot la fel, lumea se pregateste de alegeri. Un aspirant, Nae Catavencu, avocat si mester in discursuri sforaitoare, pare a avea un as in maneca pentru a se alege deputat. De fapt nu in maneca, ci in captuseala gambetei, si nu o carte de joc, ci o scrisoare de amor a prefectului, Stefan Tipatescu, catre Zoe Trahanache, sotia sefului organizatie locale a partidului de guvernamant. De canalie ce e, avocatul ameninta s-o publice in Racnetul Carpatilor daca nu i se face hatarul. Doar ca, de la centru, e trimisa alta canalie, Agamita Dandanache, vechi combatant al partidului, inrait in tradari si santaje. Intr-o invalmaseala provocata tocmai de politaiul orasului, Catavencu pierde ultima sansa odata cu gambeta. Dandanache ii sufla deputatia lui Catavencu, iar onoarea damei, ca si aparentele, e salvata de un cetatean turmentat dar onest, care incurcase palariile. Din toamna lui 1884, cand a fost jucata la Teatrul National, piesa O scrisoare pierduta a lui Caragiale e cea mai iscusita descriere a politicii romanesti. Parol! Scrisoarea pierduta, o opera de opozitie, este o critica, ocolita pe meandrele artistice, dar nu mai putin necrutatoare a politicului, primita cu admiratie de o mica elita intelectuala, cu o inversunata ori cel putin pasiva rezistenta de restul conducatorilor (a trebuit sa astepte 50 de ani, ca sa poata implini 250 de spectacole). - Camil Petrescu , romancier si dramaturg roman, in 1939, despre piesa lui Caragiale