Cartea O undita pentru bunicul meu PDF

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Scrise în anii ’90, povestirile lui Gao Xingjian se inspiră din fragilitatea vieții, a iubirii și din puterea obsedantă a memoriei. În „Templul Desăvîrșitei Compasiuni”, teamă acută, cu origine misterioasă, a povestitorului umbrește fericirea delirantă a unei excursii în luna de miere. În „Crampe”, un bărbat scapă ca prin urechile acului de înec, dar descoperă uimit că nimeni nu i-a simțit lipsa. În „Accidentul“, un autobuz lovește un biciclist; apoi, ca într-un film, urmările haotice ale accidentului se pierd în liniștea unui colț de stradă și toată lumea pare să ignore cele abia petrecute. În fabula care dă titlul volumului, povestitorul încearcă „să se despovăreze de dorul de casă”, dar se trezește pierdut într-un labirint al amintirilor din copilărie, în care secvențele și persoanele narative se amestecă, în care ea devine pe nesimțite tu, într-un vertij al fluxului conștiinței. Peste tot sînt prezente portrete psihologice covîrșitoare, cu speranțe nerostite și frici care trădează prezența nesfîrșită a trecutului în viața personajelor. CUPRINS: • Templul Desăvârșitei Compasiuni • În parc • Accidentul • Crampe • O undiță pentru bunicul meu • Clipe Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2000   Gao Xingjian și-a petrecut mare parte a carierei căutînd o limbă literară și o formă care să fie în același timp modernă și tradițională, cu alte cuvinte, o voce care să însemne ceva mai mult decît o reinterpretare a modernismului occidental. Gao a încercat să obțină acest efect combinînd relaxarea structurală specifică literaturii chineze tradiționale cu obsesia stilistică occidentală pentru subiectivitate și înstrăinare. - The Guardian Povestitorii lui Gao Xingjian se plimba ca într-un vis pe aleea senzațiilor și a memoriei. - The Boston Globe Cu detalii precise și sugestii discrete, O undiță pentru bunicul meu e cea mai bună carte de proză a lui Gao Xingjian apărută pînă acum în traducere. - Kirkus Reviews Aceste povestiri delicate, pline de evocări oferă o probă a scriiturii lui Gao Xingjian. - Publishers Weekly Fragment din volumul "O undiță pentru bunicul meu" de Gao Xingjian:   „Îmi amintesc că, odată, m-am împiedicat și am rupt undița aceea, care era comoara cea mai de preț a bunicului. Odată, când bunicul a vrut să meargă la pescuit, m-am oferit să-i car undița. Am luat-o pe umăr și am început să alerg cu ea înainte. N-am fost atent și poc, am căzut în nas! Undița s-a izbit de fereastra unei case, iar bunicul s-a necăjit așa de tare, că mai avea puțin și izbucnea în plâns. A mângâiat undița franța la fel cum mângâia bunica rogojina ei cea ruptă, o rogojină împletită din sfori de bambus, pe care cei din familia noastră dormiseră nu știu câte nopți la rând. Amândouă erau de un roșu închis, de culoarea agatelor. Bunica nu mă lăsa să dorm pe rogojina aceea, spunea că dacă dorm pe ea, s-ar putea să mă ia cu durere de burtă, dar ea însăși dormea, fiindcă spunea că se putea plia. Am vrut și eu să încerc pe furiș, dar cum am dat s-o pliez s-a rupt. Desigur că nu am îndrăznit să-i spun asta bunicii, ci spuneam doar că nu cred că se putea plia. Bunica însă spunea că este o rogojină dintr-o specie deosebită de bambus verde și că rogojinile din acel soi de bambus se pot plia, iar eu nu voiam să mă iau la sfadă cu dânsa, căci îmbătrânise și îmi părea rău de ea. Dacă spunea că se poate plia, ei bine, atunci se poate plia, numai că în locul în care încercasem s-o pliez eu se rupsese. În fiecare an, vara, gaura aceea se făcea tot mai mare, iar ea aștepta mereu să vină un om să-i repare rogojina. A așteptat astfel mulți ani la rând, dar omul care repară rogojini tot n-a venit. I-am spus că probabil nu se mai îndeletnicea nimeni cu acest meșteșug, că așteptase deja destul și mai bine și-ar fi cumpărat una nouă. Bunica însă nu vedea lucrurile astfel, ea spunea că cu cât era mai veche, cu atât era mai bună. Și ea era întocmai, cu cât îmbătrânea se făcea mai bună și mai vorbăreață, repetă mereu aceleași lucruri. Bunicul, dimpotrivă, cu cât îmbătrânea, cu atât se făcea mai scump la vorbă (...)”