O ureche de om pe o spinare de soarece

Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numește hypomnemata („suporturi de memorie”). Așadar, notații lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorități gratuite, comentarii, diverse extensii. O face a la legere, dar nu la întîmplare, urmărește empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) cîteva teme și cîțiva autori (în primul rînd Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei” și totodată îl ilustrează necenzurîndu-și intervențiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile și necesare. O ureche de om pe o spinare de șoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatură își mai poate apăra miza existențială și cum anume – astăzi, cînd distanța față de activismele de toate culorile devine atît de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turație accelerată. „Cartea de față este un curajos exercițiu de gîndire liberă. Ea înregistrează, în mod repetat, stupoarea, dezamăgirea, pe alocuri furia că ideologia e la fel de agresivă ca înainte de 1990. Cu antenele sale de scriitor, O. Nimigean sesizează și documentează modul în care în lumea noastră se ivesc tot mai multe restricții, cum gîndirea se mută în clișeu, iar controlul ei folosește o presiune catifelată. O ureche de om pe o spinare de șoarece e o pledoarie pentru gîndirea vie, pentru gîndirea critică, atît de puțin profitabilă azi, ca întotdeauna. E o carte despre o criză uriașă, în care ne abandonăm voioși, adaptați la societatea de consum. Dar mai ales o carte despre literatura care ne poate salva sau redă luciditatea. - Bogdan Cretu