Oceanul vietii. Destinul omului si al marii

Oceanele sunt cele mai misterioase locuri de pe Terra. Adâncurile lor rămân în mare parte neexplorate, deși ele reprezintă 95% din suprafață care poate susține viața. În incredibilul său imn adus acestui element vital, apă, Callum Roberts, unul dintre cei mai importanți biologi marini din lume, ne poartă prin istoria relației umanității cu marile și cu oceanele, de la primele urme de apă de pe Pământ și până la întinderile pe care le știm azi.   Cum a îmblânzit civilizația umană oceanele și cum le afectează? Am fost mereu consumatori de pește, chiar de la începuturile noastre ca specie, dar în ultimii douăzeci de ani am transformat oceanele mai mult ca niciodată. Roberts oferă un context istoric pentru impactul tehnicilor moderne de pescuit, al poluarii și al schimbării climatice, arătând cum e posibil ca noi toți, împreună, să oprim distrugerea oceanelor.   În esența ei, cartea arată o dragoste profundă pentru ocean și o la fel de profundă îngrijorare pentru el ca resursă a umanității. - Nature   Roberts e o perlă rară: stăpânește atât domeniul oceanologiei, cât și arta de a scrie o non-ficțiune captivantă. A prins în năvodul poveștii lui toate ideile pentru un manifest complet în favoarea exploatării durabile a marilor și a oceanelor. - The Guardian Fragment din cartea "Oceanul vieții. Destinul omului și al mării" de Callum Roberts: "Căldura pârjolitoare a unui Pământ în flăcări a primit denumirea de Hădean. Vreme îndelungată s-a crezut că aceste condiții infernale au caracterizat prima jumătate de miliard de ani din istoria Pământului, însă, recent, un zircon din Jack Hills a transformat această concepție. Cristalul vechi de 4,4 miliarde de ani și particulele minuscule din alte materiale încorporate în el s-au format la temperaturi specifice închegării granitului în contact cu apă în stare lichidă. Continentele sunt compuse din granit, drept care, înăuntrul acestei fărămițe infime, putem întrezări amprenta unei lumi mai reci, cu pământ și apă, cu mult înainte de data la care se presupunea că aceasta ar fi luat naștere. În loc de oceane clocotite, e posibil ca lumea să fi fost mai curând o saună aburindă. Oceanele și marile lichide fac Pământul unic în sistemul nostru solar. De unde provine toată apa asta? Există apă în discul de praf și în reziduurile din care s-a format sistemul solar, însă unii oameni de știință sunt de părere că zona interioară a discului, acolo unde s-a format Pământul, era prea fierbinte pentru a permite existența apei. Aceștia pretind că asteroizii și cometele înghețate au adus apa din întinderi mai îndepărtate, la multă vreme după formarea Pământului. Asediul continuă și astăzi; o dată la câteva secunde, un „bulgare" de dimensiunea unui camion mare se topește în atmosferă. Însă măsurători ale compozițiilor izotopice ale acestor bulgari sugerează că ei sunt responsabili pentru un procentaj mic din apa oceanelor. Se presupunea că meteoriții au livrat cea mai mare parte din restul de apă, însă recent s-a descoperit o cometă cu o compoziție izotopică foarte asemănătoare cu cea a apei din oceane; așadar, contribuția cometelor e posibil să fi fost mai însemnată decât se credea cândva. Potrivit unei alte concepții, moleculele de apă aflate în derivă în spațiu s-au prins de particule de praf, iar rocile și apă au apărut în același timp. De fapt, lumea noastră conține suficientă apă pentru cinci până la zece oceane, poate chiar mai multe; cea mai mare parte rămâne însă captiva în stratul de rocă. După greutate, în jur de jumătate din compoziția rocii de bazalt e apă, blocată în zăbrele minerale. Pe măsură ce lumea de la începuturi s-a încălzit și rocile s-au topit, apa s-a evaporat în atmosferă. Timp de mai bine de o sută de milioane de ani, oceanele erau un val dens de vapori pe cer, care fierbea deasupra suprafeței lucitoare a planetei. Când Pământul s-a mai răcit un pic, o nouă ploaie a început să cadă, de data asta una de apă opărită. Aversa a ținut mii de ani și s-a repetat de câteva ori în următoarea jumătate de miliard de ani, pe măsură ce coliziuni de proporții colosale cu reziduuri extraterestre au făcut ca straturile de suprafață ale oceanelor să se evapore. Vreme de încă jumătate de miliard de ani, Pământul a continuat să fie lovit de asteroizi mult mai mari decât cel care a exterminat dinozaurii în urmă cu 65 de milioane de ani. Au rămas puține urme ale acestor ciocniri, deoarece scoarța terestră se preface neîncetat în interiorul planetei. Le putem însă desluși brutalitatea, dacă ne uităm la lună, care, de la răcire și până în prezent, a rămas nemișcată și a cărei suprafață plină de cratere consemnează bombardamentele. La început, oceanele acopereau aproape întreaga lume. E posibil ca volumul lor să fi fost de două ori mai mare decât cel al marilor de acum. Au apărut insule acolo unde s-au ciocnit blocuri de scoarță terestră, vulcanii au clădit munți de cenușă și lava, dar fără să existe continente. Acestea au apărut mai târziu și s-au format lent."