Ei uite că așa văd eu: că soțul meu a ales să poarte ochelari de cal. Și nu acum, de când are deficiențe oculare, nu are nicio legătură cu asta. Are legătură cu aerul de superioritate pe care îl respira și ambiția zilnică pentru-carieră ascendentă, munca multă și avansare pe măsură.
Cu toții avem momente în viața în care alegem o pereche de ochelari de cal pe care îi purtam ocazional pe diferite paliere ale vieții, pentru un timp lung sau cât mai scurt, iar alții îi punem la ochi să vedem cum ne sade cu ei și nu îi mai dăm jos niciodată.
Nu pot să nu analizez viața cumva din prisma Mioarei. Ea și-a pus ochelarii de cal în relația cu soțul ei timp de 21 ani, iar aceștia i-au fost smulși de la ochi acum doi ani, când el a venit acasă beat turtă (ca să aibă curaj să o înfrunte) și i-a aplicat întâi o corecție scurtă corporală apoi i-a zis senin ca divorțează să se căsătorească cu mine.
Nu știu ce a fost în capul lui. Ochelarii îi poți da jos voluntar. Poți privi peste ei sau pe sub ei chiar dacă sunt de cal, dar să îi smulgi cuiva cu forța... asta dă traumă. Cum să adaptezi brusc ochii la fasciculele de lumină care te năpădesc? Cum să poți vedea clar și limpede fără lentilele care te-au protejat atâția ani?
