Ochii galbeni ai crocodililor

Când soțul ei, veșnic șomer, o părăsește pentru a înființa, împreună cu amanta lui, o fermă de crocodili în Kenya, Josephine Cortes se trezește dintr-odată într-o situație destul de dificilă. Mama a două fete – adolescența Hortense, frumoasă și sigură de sine, și Zoe, timidă și copilăroasă –, este forțată să mențină o viață de familie stabilă, în timp ce se străduiește să se descurce cu salariul ei mic de cercetător specializat în istoria medievală. Pe de altă parte, Iris, sora charismatică a lui Josephine, pare să aibă totul – e superbă, are un soț bogat și o adresă sic la Paris –, dar visează la o viață mai plină de semnificație. Când Iris îl farmecă pe un editor celebru, determinându-l să-i ofere o înțelegere profitabilă pentru a scrie un roman de dragoste cu acțiunea plasată în secolul al XII-lea, ea face, la rândul ei, o înțelegere cu sora sa: Josephine va scrie romanul și va încasa toate veniturile, dar cartea va fi publicată cu numele lui Iris. Nimic neobișnuit până aici, doar că, după apariție, cartea devine senzația literară a sezonului…    Norocoșilor, sunteți pe punctul de a ceda ispitei celei mai irezistibile scriitoare a Franței! La sfârșitul acestui roman fermecător, amuzant, emoționant, veți simți că Iris și Josephine fac parte din familia voastră. - Tatiana de Rosnay   Ați crezut că femeile pariziene sunt perfecte? Mai gândiți-vă. O poveste fermecătoare despre despărțire, relația dintre surori și modul cum pot fi date cărțile pe față. - Ines de la Fressange   Fragment din romanul "Ochii galbeni ai crocodililor" de Katherine Pancol: "- O carte despre Evul Mediu! E o glumă? întrebă Josphine, ridicând tonul. - Nu merită să faci o adevărată tragedie din asta, Jo, calmează-te. - Recunoaște că e surprinzător! Iris oftă încă o dată și, dându-și părul greu pe spate, începu să povestească. - Într-o seară, la un dineu, mă plictiseam atât de tare, că am spus numai prostii. Am pretins că scriu și când am fost întrebată ce, am vorbit despre secolul al XII-lea... Nu mă întreba de ce. Așa mi-a venit.  - Dar mi-ai spus întotdeauna că e plicticos... - Știu... Dar am fost luată din scurt. Și născocirea mea și-a atins scopul! Ar fi trebuit să-i vezi mutra lui Serrurier, editorul. Era încântat! Așa că am continuat, m-am aprins la fel ca tine când vorbești despre asta, e nostim, nu? Aproape a trebuit să repet cuvânt cu cuvânt spusele tale. - Ani de zile v-ați bătut joc de mine și tu și mama. - Am adus toate argumentele tale, dintr-o mișcare... Ca și cum tu erai în capul meu și vorbeai... și el a luat-o în serios. Era gata să semneze cu mine un contract... Și, aparent, zvonul circulă repede. Nu știu ce-o să fac acum, va trebui să întrețin suspansul... - N-ai decât să-mi citești lucrările. Pot să-ți dau notele mele dacca vrei. Am o grămadă, idei de romane! Secolul al XII-lea dă pe afară de subiecte pentru romane... - Nu râde. Sunt incapabilă să scriu un roman. Mor de invidie, dar n-am reușit să scriu mai mult de cinci rânduri. - Chiar ai încercat? - Da. De trei-patru luni, și rezultatul: trei-patru rânduri. Nu ies la socoteală! Râse, scurt, sarcastic, apoi reluă: Nu! Ce trebuie este să dau impresia... să las timp să se uite de povestea asta. Să mă prefac, să pretind că muncesc din greu, iar într-o bună zi să spun că am aruncat totul, că era prea prost. Josphine își privea sora fără să înțeleagă. Iris frumoasă, inteligență, minunată, mințise ca să-și găsească o justificare! O observă îndelung, stupefiată, ca și cum ar fi descoperit o altă femeie în spatele personajului mândru și hotărât pe care-l cunoștea. Iris tăia tarta cu mere în bucățele egale, pe care le așeză apoi pe marginea farfuriei. „Nu e de mirare că nu se îngrașă dacă mănâncă așa”, gândi Jo. - Îți par ridicolă? făcu Iris. Haide, spune. O să ai dreptate. - Ba nu, sunt uimită. Accept că e surprinzător din partea ta... - Ei, da! E surprinzător, dar n-o să facem o tragedie din asta. O să mă descurc. O să povestesc ceva, nu contează. N-o să fie prima oară!”