Om bun la centru

Jurnalistul Ștefan Irimescu lucrează la Vocea socialismului și se bucură de micile privilegii ale unui intelectual cu oarecare celebritate: invitații la film și la teatru sau acces la alimente devenite rare, precum unt sau ulei, fără să stea la coada ore în șir. Acest confort meschin dispare însă atunci când este luat la ochi de oamenii Securității pentru că a ascuns scrisori de la cititori ca să-i protejeze pe semnatarii lor și a strecurat într-un articol remarci negative la adresa regimului politic. După ce îl lovește pe reprezentantul serviciilor secrete, este arestat și torturat zile întregi. Eliberat, Ștefan o cunoaște pe arhitecta Raluca, o femeie flamandă de iubire și care, asemenea lui, nu împărtășește idealurile partidului. Din nefericire, femeia este măritată cu Ilie Stancu, tânăra speranță a politicii comuniste, iar povestea de dragoste devine un teribil joc de-a v-ați ascunselea. Propaganda, întemnițare, abuz: scriitor elvețian de origine română, Andrei Mihăilescu a trăit sub regimul Ceaușescu înainte de a emigra în Elveția în 1981. Primul său roman, Om bun la centru, este un thriller politic ce revizitează din exil distopia României anilor ’80. Proza densă explorează interferențele dintre politic și privat într-un sistem represiv și paranoic în care privațiunile și frica de cel de lângă tine fac parte din cotidian: „Denunța-ți vecinul și primești o locuință la oraș, o slujbă, o Dacie, un frigider, fiu credincios al patriei ce ești! Câtă vreme acționezi așa, ai fărâma ta de bunăstare și un pic de protecție. Pe socoteala acelora pe care i-ai predat sau care sunt, pur și simplu, mai slabi, mai puțin importanți.“ „Am fost pe teren, am pus și eu ceva acolo în mișcare, știi, la centru, acolo unde aleargă jucătorii ăia care nu marchează niciodată un gol. Aleargă încoace și încolo și dau mingea mai departe. Sau nici măcar nu primesc mingea, dar îl împiedică puțin pe adversar. Cinci sau zece secunde, încurcă atacul advers, până când propria echipă s-a repliat. Așa vreau eu să gândesc despre mine. Un tip simplu, care dă tot ce poate, un om bun la centru. Pentru că, peste treizeci de ani, să pot să mă uit în ochii copilului meu.“ - București, 1980.