Omilii

Sfântului Epifanie de Salamina, apărător inegalabil al credinței niceene, i s‐a atribuit de către primii editori ai lucrărilor sale o operă vastă, încă netradusă în mare parte. Scrierile sfântului cuprind și șapte omilii, cinci păstrate integral și două fragmentar, care au fost întâmpinate cu o mare considerație în lumea medievală, ce s‐au bucurat de mai multe ediții, între care și cea de față, și sunt la fel de actuale până azi. Studiul introductiv precizează că, odată cu domnia Sfântului Constantin cel Mare, Creștinismul ajunge din credința privilegiată și extinsă, religie de stat. Biserica dă roade, se produce creștinarea imperiului, este alcătuită Sfânta Liturghie, se naște monahismul, se definesc cu limpezime dogmele credinței, apare o întreaga literatură creștină. Evanghelia progresează dincolo de marginile lumii romane. Bi‐serica se confruntă cu pericolul ereziilor. Monahismul, cel anahoretic cât și cel comunitar, se întinde încet, încet, atât în întregul Orient, cât și în toată lumea creștină. Nu trebuie neglijate strânsele legături ale Sfântului Epifanie cu lumea eclesiastică apuseană. Pe plan spiritual și cultural, Sfântul Epifanie de Salamina este un „bărbat apostolic al secolului al IV‐lea”. El este unul dintre puținii ierarhi ai vremii care are o biografie. Mai departe, îngrijitorul ediției face o succintă prezentare a etapelor parcurse de Sfântul Epifanie: perioada monahismului, apoi a preoției, episcopatul, participarea la al II‐lea Sinod Ecumenic. În ultimii săi ani de viață, din 394 s‐a luptat cu toată energia în combaterea origenismului. Există până azi numeroase dispute cu privire la mărimea operei epifaniene. Sfântul „precizează învățătura despre Duhul Sfânt împotriva ereziilor contemporane”. Mai departe, „dezbaterea teologică se desfășoară în jurul doctrinei despre Întrupare”. Cea mai însemnată scriere a sfântului este Panarion, (Cutia cu leacuri), leacuri împotriva ereziilor. Despre măsuri și greutăți este mai curând o introducere în studiul Sfintei Scripturi. Această „dă o valoare teologică măsurilor și greutăților care figurează în Biblie”. Despre cele douăsprezece pietre prețioase este un scurt opuscul care „propune o interpretare alegorică a pietrelor prețioase de pe pieptarul lui Aaron”. Cele șapte Omilii s‐au păstrat integral sau parțial și li s‐a contestat pe nedrept redactarea lor de către Sfântul Epifanie. O altă dimensiune a Sfântului Epifanie este cea a teologului, „care este eminamente tradițional”. „Menirea sa în veacul de aur” a fost aceea de a fixa învățătura de credință ortodoxă. Sfântul Epifanie „a înmanuncheat într‐o summa theologiae întreaga ortodoxie a timpului său”. Reputatul patrolog român Ioan G. Coman îl compară pe Sfântul Epifanie cu „un erou neobosit, cu sabia necruțătoare a credinței în cuvânt și în scris”, mai arată îngrijitorul ediției, părintele Ilie Toader. Urmează o impresionantă bibliografie de șaizeci de titluri. În prima Omilie, „La Florii”, autorul se bucură mult de faptul că Iisus, „Mirele, vine șezând pe mânz ca pe tron”. Întregul univers sărbătorește intrarea Sa în Ierusalim, „lumina iarăși Se arată, rătăcirea iarăși a încetat, iarăși înflorește adevărul, Biserica iar dănțuiește”. Sfântul se adresează firii plin de entuziasm: „Ceruri, veseliți‐va!” și în continuare: „Popoare, veniți în întâmpinare! Bătrâni, haideți și voi degrabă! Maicilor, dănțuiți! Pruncilor, cântați! Tineri, strigați! Neamuri adunați‐va!”. Acesta este momentul slavei când: „S‐a arătat ridicarea celor căzuți, s‐a arătat dezrobirea celor robiți, s‐a arătat odihna celor osteniți, s‐a arătat izbăvirea celor deznădăjduiți”. Sfântul adaugă: „Ieri Hristos îl învia din morți pe Lazăr, și astăzi Cel Care da viața merge la moarte”. Deși solemn, autorul îndeamnă la bucuria tainică a Învierii: „Sărbătorește, Biserica a lui Hristos, dar nu în închipuire, ci dănțuind duhovnicește!”. Sfântul mai spune: „Cântările îmi par îngerești, aceasta este venirea Stăpânului la sărbătoarea de astăzi, aceasta e călătoria de atunci și de acum a Împăratului împăraților in Sion”. Indemnul: „să ieșim în întâmpinarea lui atât făptură văzută cât și cea nevăzută!” este o contopire întru Duh și ființa. „De Acesta se înfricoșează heruvimii și se cutremură serafimii”. Limbajul său poetic dezvăluie adevăratele taine duhovnicești. „Pe Acesta Îl cântă soarele, pe Acesta Îl slăvește luna, pe Acesta îl laudă stelele”. Sfârșitul omiliei, ziditor de suflet, ca și întreaga cuvântare, dă smerenie și tărie celor ce‐L slăvesc ca Împărat și Mântuitor: „Acesta este Făcătorul creaturilor celor de sus și al celor de jos, Domnul Dumnezeul nostru, și ale Lui sunt slavă și puterea în vecii vecilor. Amin”. Sfântul Epifanie începe omilia „La Sambata Mare” astfel: „Astăzi este tăcere multă pe pământ”, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos răstignit pe cruce s‐a pogorât la iad. „Pământul s‐a înspăimântat și a amuțit, că Dumnezeu a adormit cu trupul și a înviat pe cei din veac adormiți”. Dumnezeu a murit în trup și iadul s‐a cutremurat, mai spune Sf. Epifanie și se întreabă cu spaimă: „Unde sunt noroadele, și freamătul, și nesăbuită strajă? Cu adevărat, noroadele au cugetat cele deșarte și zadarnice”. Spune sfântul cu frica: „Au lovit Piatra cea din capul unghiului, pe Hristos”. Dar pentru ca prorocia să se împlinească trebuia această jertfă: „Astăzi s‐a făcut mântuire celor de pe pământ”. Să ascultăm „învățătura mai înaltă despre patima lui Hristos! [...] Coasta Lui cea împunsă a tămăduit su‐ferințele noastre. Să ne ridicăm și să ieșim din moarte la viață, din întinare către mântuire și din întuneric la lumina cea neapropiată, să lăsăm deoparte suferința și să ne îndreptăm spre bucurie către Ierusalimul cel ceresc și de la pământ la cer. [...] Ascultă și laudă în cântare! Ascultă și slăvește! Ascultă și propovăduiește marea minune a lui Dumnezeu”. Vechiul Testament s‐a învechit iar Noul Testament se înfăptuiește, „cum cele vechi au trecut și cele noi au înflorit!”, sfântul adaugă: „Iarăși zic de două ori viața, de două ori naștere și, totodată, naștere din nou”. Acestea sunt faptele îndoitei nașteri a lui Hristos: „Hristos Se naște noaptea în Betleem și tot noaptea Se naște din nou în Sion”. Spune sfântul: „sa coborâm și noi împreună cu El, să cântăm, să vedem împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii, eliberarea celor osândiți de către bunul Stăpân”. Fulgerul de sus a întunecat privirile potrivnice ale iadului, zicând: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre!”. „Multe trupuri au înviat, vestind învierea Stăpânului cea de a treia zi, pe care noi, credincioșii, să o întâmpinăm, să o privim cu bucurie și să ne îmbrățișăm, cu îngerii dănțuind!” – încheie sfântul scriitor. În omilia ce urmează, „La Înviere”, Sfântul Epifanie spune că „Soarele dreptății, Hristos, a răsărit astăzi după trei zile și a luminat toată zidirea”. Ca urmare: „Porțile iadului au fost deschise de Hristos și morții ca din somn s‐au trezit”. Această minunată veste, că „S‐a deșteptat Domnul ca din somn și pe toți vrăjmașii Săi, lovindu‐i, i‐a rușinat” arată biruința Vieții, a Dreptății și a Adevărului în lume. „A înviat și a prefăcut stricăciunea firii în nestricăciune”. De aici înainte: „Orice biserica este astăzi cer nou”. O zi care a schimbat lumea și pe care fiecare creștin trebuie s‐o cinstească: „Aceasta este ziua pe care a făcut‐o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într‐insă” (Psalmul 117, 24). Acesta este „Pastele nostru, Pastele cel adevărat” când „Hristos S‐a jertfit și orice făptură este nouă în Hristos”(Cf. 2 Corinteni 5, 17). Acesta este: „Pastele Învierii și al vederii lui Hristos”. Odinioară, Moise a fost trimis de Dumnezeu „din muntele cel înalt, ca dătător de Lege pentru mântuirea poporului”. Așa a fost trimis acum și Iisus „Domnul, dătătorul Legii și Dumnezeu din Dumnezeu, spre mântuirea poporului nostru”. Spune sfântul: „Acolo erau jertfă de seară și trecerea Marii Roșii”, pe când acum „există mântuire și Marea Roșie a Botezului cea luminată, care aprinde focul Duhului”. Pe când acolo „era ars un vițel ca ispășire pentru popor”, aici „Mielul lui Dumnezeu Se jertfește pentru mântuirea poporului”. Odinioară „aceia au primit din cer carne de prepelița”, iar noi astăzi primim „din înălțimi porumbelul Duhului”. Prin urmare, datoria oricăruia dintre noi, creștinii este „să fim alături de cei robiți; să suferim alături de cei care suferă nevoință”. Învățătura creștină spune că „dacă un mădular suferă, suferă toate mădularele”. Omilia se încheie cu o frumoasă rugăciune în care Sfântul Epifanie îndeamnă să mărturisim și să plângem că, „deși păcătoși, suntem creștini”, și „deși nevrednici de iubirea de oameni [a lui Dumnezeu], suntem oi ale Bisericii [Lui] adunați laolalta”. În omilia „La Înălțare”, Sfântul Epifanie sărbătorește praznicul cu următoarele cuvinte: „Capul a fost rânduit ca podoabă a trupului, iar sărbătoarea de astăzi, podoaba sărbătorilor”, prăznuirea Înălțării lui Hristos cu trupul, „ca plinătate a Praznicelor Împărătești”. Sărbătoarea aceasta reflectă „frumusețea harului dumnezeiesc”. Îndemnul sfântului este de a participa doar prin rugăciune la slăvită sărbătoare, „deoarece cuvintele înțelepților se ascultă în liniște”. Sfântul Epifanie face o ierarhizare a sărbătorilor după importanța lor și spune că cea dintâi sărbătoare este „înfricoșătoarea și minunata Naștere a lui Hristos”, pentru că „este minunată coborârea, mai mult, împreună‐coborârea lui Dumnezeu din ceruri la noi”. A doua este cea a Arătării Domnului care ne oferă „o priveliște cu mult mai solemnă decât prima”. Dacă la prima sărbătoare o stea îl anunță pe „Dumnezeu‐Cuvântul născut”, la cea de a doua glasul Înaintemergătorului vestea: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” și ca înfricoșată vestire: „Tatal dand glas din ceruri” intărea: „Acesta este Fiul Meu iubit întru Care am binevoit”. A treia sărbătoare este „Învierea după patima cea mântuitoare” care da viață „atât celor luminați prin Botezul Sângelui Său, cât și celor născuți prin apă și prin Duh Sfânt”. Dar Înălțarea a deschis „cerurile cele dătătoare de lumina”, a ridicat „pe cel de pe pământ spre bolțile cerești” prin care Hristos ne‐a dezvăluit priveliștea „trupului nostru înălțat pe tron împărătesc”. Omilia „La Sfânta Fecioara Maria” este un cuvânt de laudă adresat Născătoarei de Dumnezeu care se descoperă a fi „cer și templu și tron”. Cea care a născut Mărgăritarul nemuritor, „cea luminata”, „mireasa a Treimii” și „comoara cea cu totul de nedescris a rânduielii divine”, care a auzit glasul Sfântului Arhanghel Gavriil: „Bucura‐te, cea plină de har, Domnul este cu tine!” este numită de Sfântul Epifanie „slujnica, mireasă și maica” care satură pe „cei însetați cu dulceața izvorului celui veșnic”, poarta a cerului, „maica a luminii celei veșnice”. Omilia „La Florii” este un fragment în care sfântul vorbește despre simbolistica acestui praznic, cel de‐al doilea text despre această temă cuprins în prezentul volum. Asinul simbolizează Sinagoga cea veche și decăzută, dezlegarea mânzului, eliberarea de închinarea la idoli și desființarea jertfelor idolești iar pruncii grăitori de Dumnezeu simbolizează urmașii poporului credincios al Bisericii lui Hristos. Coborârea lui Hristos de pe Muntele Măslinilor este după cum spune Sfântul „împreuna‐coborârea lui Dumnezeu‐Cuvântul din cer la noi, ramurile de măslin sunt simbolul sufletelor celor milostivi iar calea pe care se aștern, faptele virtuților celor care au lepădat pe omul cel vechi, ramurile de palmier sunt inimile curate ale drepților care înfloresc și se îndesesc precum cedrii Libanului. Cetatea Ierusalimului este „Împărăția cerurilor din care Hristos i‐a scos afară pe iudei ca pe niște nevrednici”. Ultima omilie, „La Înviere, este tot un fragment” în care Sfântul Epifanie prezintă îndurerat „îndrăzneala nemaiîntâlnita” a celor care „au țintuit pe lemn” pe „Cel Care a țintuit lumea” și au legat pe „Cel care a dezlegat păcătoșii”, au adăpat cu oțet pe „Cel Care adapă dreptatea”, au hrănit cu fiere pe „Cel Care hrănește viata” și mai presus de toate „au îngropat pe Cel Care a înviat pe morții lor”. Iar Domnul a înviat după trei zile, spune sfântul, „învățându‐ne să ne închinăm Treimii în Unime”. Cartea se remarcă prin simplitatea cu care îmbraca profunzimea doctrinară deosebită, prin emoția discursului și se adresează slujitorilor sfintelor altare dar și creștinilor cunoscători ai Sfintei Scripturi și ai învățăturii de credință. Prin Omiliile sale, Sfântul Epifanie de Salamina ne tâlcuiește cele mai importante sărbători și praznice creștine, înfrumusețându‐ne sufletele. Bogdan Candea